Raportul Comisiei Europene cu privire la Justiţia din România a fost citit duminică, de preşedintele României, şi în cheie estetică. În cel puţin două rânduri, Traian Băsescu a descris reacţiile politicienilor, jurnaliştilor şi analiştilor români la concluziile experţilor europeni prin comparaţii plastice.

„Raportul a fost profund politizat în abordări. Fiecare chel - acu' eu sunt chel -, dar fiecare chel încercând să-şi pună mâna în cap. Fie că a fost vorba de oameni politici, fie că a fost vorba chiar de presă“ şi „reacţia politicienilor a fost ca şi când unui urât îi pui oglinda în faţă şi el se crede frumos“.

Dacă preşedintele nu ne atenţiona, încă de la începutul declaraţiilor, că „azi exprim poziţia oficială a României cu privire la Mecanismul de Cooperare şi Verificare”, cheii şi urâţii arătaţi cu degetul treceau la capitolul pisici, morse competente sau alte ştampile puse de-a lungul timpului de la Cotroceni. Astfel, monitorizările de la Bruxelles vor consemna că poziţia oficială a României include că printre cititorii raportului s-au aflat atât oficiali atinşi de calviţie cât şi nişte hidoşi care refuză testul oglinzii.

Dincolo de aceste aprecieri, dezbaterea serioasă pe marginea raportului pe justiţie readuce în discuţie tema reprezentării României la nivel oficial. Care este, până la urmă, poziţia oficială a României? Cine o susţine, cât timp preşedintele consideră că raportul Comisiei este „corect, bazat pe fapte“, prim-ministrul Victor Ponta îl găseşte „plin de erori“ iar preşedintele Senatului declară că „e dictat de la Bucureşti“?

În realitate raportul este şi corect, are şi erori (cazul rectificării numărului de miniştri trimişi în judecată) şi a fost şi ”dictat” de la Bucureşti (dacă citim ultima pagină vedem că ”analiza Comisiei se bazează şi pe informaţiile prezentate de statele membre”). Şi mai este şi ambiguu cu privire la