Cred că până când au început bombardamentele armatei franceze asupra unor ţinte ale grupărilor islamiste care ocupaseră nordul ţării sahariene, puţină lume în România auzise de Mali, şi chiar mai puţini ar fi putut să îl localizeze din prima încercare pe harta Africii. Nici majoritatea celorlalţi europeni nu cred că se descurcau mai bine. Campania militară franceză, bazată pe o rezoluţie a CS al ONU şi solicitată de guvernul malian, a adus în prim planul mass media mondială soarta acestui stat deşertic, cu un teritoriu foarte mare (cel puţin dacă ne referim la dimensiunile ţărilor europene – are 1.240.192 km2) şi graniţe trasate parcă cu o riglă, în partea de nord.
Parcă strivit între teritoriile a trei state – Algeria, Mauritania, Niger – nordul acestei ţări numite Mali arată în mod clar diferit de restul ţării. Format din deşert saharian, cu graniţe drepte, impecabile – moştenire stranie a colonialismlui şi a principiului de drept internaţional Uti possidetis juris, menit să evite războaiele cu miză teritorială între noile state decolonizate – acest pământ arid, neprielnic vieţii, este populat de grupuri etnice diferite de cele ale sudului. Ca şi în cazul Sudanului, al Libiei, în timp ce Mali de Sud aparţine grupului negroid, nordul aparţine tuaregilor, trib nomadic cu piele mai deschisă la culoare, de origine berberă. Tuaregii, păstori de felul lor dar şi mercenari, sunt urmaşii berberilor veniţi împreună cu arabii care, la îndemnul profetului Mohamed, au cucerit şi nordul Africii trecându-l la religia islamică. Sunt locuitorii prin excelenţă nativi ai deşertului Sahara, fiind risipiţi în mai multe state, fără a avea unul doar al lor. O situaţie asemănătoare cu a kurzilor, am putea spune. Visul cel mare al triburilor tuarege („Imuhagh”, în limba lor) este acela de a avea propriul stat, numit de ei Azavad. Iar un eveniment recent le-a dat un imbold major: