Azi încerc să descriu ceva ce nu se vede: un sentiment dureros.
Un cuvânt care ne-ar putea strica planurile este târâtul. De aceea ne grăbim să-l eliminăm. A târî înseamnă a trage după tine un obiect sau o fiinţă (care se poate chiar opune) sau un picior. Bineînţeles că obiectul lasă în urmă o dâră de târâre. Astfel de dâre identifică detectivii în filmele poliţiste când cadavrul este mutat din loc. Sau, dacă ne mai amintim poezia Sergentul de Vasile Alecsandri: „Păşea trăgând piciorul, încet...”. Tot despre o târâre e vorba şi aici.
Or, târşâitul e cu totul altceva. A târşâi înseamnă a merge frecându-ţi tâlpile de pământ sau de podea, a te deplasa fără să-ţi ridici picioarele, a fi permanent cu tălpile în contact cu solul. Târşâitul era o adevărată operaţiune în armată, pe vremuri. Când locotenentul ne cerea ca „pardoseala să sclipească”, ne puneam sub tălpi două cârpe şi ne târşâiam picioarele de-a lungul dormitorului sau coridorului şi rezolvam problema. Dacă ni se dădea şi ceva ceară, pardoseala sclipea-lună.
Zilele trecute am văzut la televizor, într-un film, o scenă de târşâit halucinantă. Un poliţist canadian dă de urma unor medicamente falsificate care provocaseră un lanţ de sinucideri. Doctorii îl prind şi-l internează într-un spital de nebuni. Ei bine, pe coridor, toată lumea, toţi bolnavii, inclusiv doctorii şi asistentele se deplasau târşâindu-şi picioarele. Poliţistul canadian mergea anormal, adică normal. La început nu-ţi dai seama de ce toţi se opresc pe loc şi se miră şi se revoltă. Apoi observi contrastul. Dar este repede oprit de ceilalţi bolnavi şi i se atrage atenţia că nu merge corect, fiindcă omul trebuie să fie permanent cu tălpile pe pământ, dacă vrea să acceseze corect energiile cosmice şi nu vrea să o ia razna şi să ajungă în „camera albastră”.
Am vorbit despre târşâit, din mai multe pricini. O dată, Casa Poporului s-ar p