Două profesoare din colţuri diferite ale ţării povestesc cum le ajută educaţia nonformală să schimbe puţin câte puţin viaţa elevilor.

Cristina Gherman are 41 de ani şi predă limba şi literatura română la Colegiul Naţional „Doamna Stanca” din Satu Mare, unde este şi director adjunct. Acum mai bine de zece ani, conceptul de educaţie non-formală îi era străin şi rece, aşa cum îl găsise prezentat, de exemplu, în cursurile de psiho-pedagogie pe care le-a parcurs când şi-a dat gradul II de profesorat. Păreau nişte noţiuni pe hârtie şi atât. Însă a tot căutat prin reviste de specialitate fiindcă ar fi vrut să-şi schimbe metodele de predare, să devină altfel, şi a mai dat cu privirea lecturii de conceptul de „educaţie non-formală”. În 2010, la un curs, a înţeles despre ce e vorba. Nu mai părea un concept pe hârtie, era palpabil, îl putea simţi. Cursul organizat de Ministerul Educaţiei şi Fundaţia pentru Dezvoltarea Societăţii Civile avea pentru ea un nume complicat - „Metode inovative în formarea personalului didactic pentru dezvoltarea abilităţilor de viaţă ale elevilor” insă, acesta a ajutat-o pe profesoara de limba română din Satu Mare, dar şi pe mulţi alţi profesori, să înţeleagă că nonformal înseamnă jocuri, exerciţii de comunicare, de „spargere a gheţii” la ore, proiectare de discursuri de pe platforma TedX, dezbateri, ateliere de lucru, Photo Voice (metoda prin care elevii pot face fotografii care să arate ce îi pasionează, îi animă sau îi preocupă pe elevi) sau chiar flashmob-uri.

Cristina spune că atunci, în 2010, la acel curs a început povestea ei frumoasă, cu nonformalul. Când a început să practice ce a învăţat la curs, iniţial a observat o reţinere la jocuri din partea elevilor, dar le-a explicat că jocul nu e doar un joc. Că fiecare joc te ajută să-ţi atingi un obiectiv, să-ţi dezvolţi o abilitate.

Cristina crede că atâta timp cât profesorii