Atunci când murea, în închisoarea de la Sighet, pe 5 februarie 1953, Iuliu Maniu nu mai însemna, în Republica Populară Română, decât un nume asociat cu trădarea de ţară şi cu “reacţiunea”.

În jurul temniţei, Republica Populară îşi ridica edificiul întemeiat pe teroare, complicitate şi lipsă de speranţă. În Europa lui Stalin, generaţia de politicieni central - europeni căreia îi aparţinuse Iuliu Maniu se afla în inchisoarea sau în exil. Democraţiile populare înlocuiseră libertatea cu jugul lor dialectic.

Între 1938 şi 1947, în pofida tututor şi a toate cele care se petreceau, Iuliu Maniu a apărat, cu obstinaţie şi cu disperare vizionară, idealul demnităţii publice, al decenţei şi al moderaţiei. Neînţeles, trădat, ignorat şi acuzat de absenţa simţului compromisului, Iuliu Maniu a continuat să rostească adevărurile inconfortabile pe care alţii, cei inteligenţi şi pragmatici, cei care au trecut de la dreapta radicală la stânga comunizantă, au ales să le le ignore, ca parte din strategia lor de supravieţuire individuală. Între 1938 şi 1947, vocea lui Iuliu Maniu a fost cea în jurul căreia s-a cristalizat alternativa la autocraţia ce tăgăduieşte individului şi naţiunilor dreptul la autodeterminare.

Vizionar şi solitar, Iuliu Maniu a utilizat critica din unghiul democraţiei şi al pluralismului ca pe instrumentul destinat să releve fragilitatea ordinii pe care dictaturile moderne o clădeau, sub ochii săi. Campaniile împotriva lui Carol al II –lea, regimului antonescian şi a comunismului s-au hrănit din încrederea, niciodată şovăitoare, în posibilitatea democraţiei şi a libertăţii de a a triumfa, chiar şi atunci când viitorul pare să aparţină tiraniei. Prin acţiune şi moştenirea sa intelectuală, Iuliu Maniu este unul dintre cei care au pregătit spiritul european pentru confruntarea cu tentaţia totalitară a veacului XX.

Unele dintre puţinele imagini ce c