Portarul lui City, care a început fotbalul ca jucător de cîmp, spune că a rămas băiatul "care îşi rupea coatele pe asfalt", deşi activează la unul din cele mai bogate cluburi din lume.

"Panti" vine ultimul de la masă în holul hotelului "naţionalei", iar impresia de "colos rece" dispare în trei secunde. Costel e un copil mare, îşi trage mînecile tricoului peste palme şi zîmbeşte ghiduş cînd îşi aminteşte cum a devenit goalkeeper. Cu un espresso care pare liliputan lîngă el, omul lui City e o picătură de firesc şi francheţe: "Sînt băiat credincios. Am renunţat la superstiţiile de portar. Cînd nu se transpun în realitate, încep să-ţi facă probleme".

"Nu regret că n-am ajuns un Zigici"

S-a întunecat o singură dată, evitînd să vorbească despre 1-4 cu Polonia. "Am văzut rezumatul. Nu sînt eu omul să judec. E bine că n-a contat în clasamentul FIFA şi că băieţii au intrat în contact cu ce înseamnă naţionala. Două lucruri clare: aici e alt nivel, iar ei sînt fotbalişti talentaţi. Acum au la ce să se raporteze", parează Costel.

Puţini ştiu că jucătorul campioanei Angliei a început fotbalul departe de buturi, iar cea mai mare calitatea a lui era tehnica, în ciuda staturii: "Nu regret că n-am ajuns un Zigici Îmi lipseşte doar bucuria golului, dar aceea e o parte din copilăria fiecăruia. Tehnica m-a ajutat însă în poartă!"

Şcoala italiană şi teama nr. 1

Ce s-a schimbat la omul care din prima diurnă la "naţionala" de juniori cumpăra o pereche de adidaşi, iar restul de bani îi dădea tatălui? "Sînt acelaşi băiat care îşi rupea coatele pe asfalt. City nu mi-a luat principiile: îmi respect aproapele şi nu jignesc". Dar ceva s-a modificat, măcar profsional: "Mă pregătesc în şcoala italiană, staff-ul lui City e plin de italieni. E diferit modul de abordare a pregătirii în general, accentul se pune pe tehnica portarului".

În ciuda staturii sale,