Sunt nervos. Nu-mi dau ăştia banii la timp, pe jobul meu important şi colosal. Adică chiar aşa, m-au câştigat la belciuge? Nişte prieteni de-ai mei mi-au povestit că se confruntă cu aceeaşi problemă, că cică au descoperit ăştia o nouă reţetă a fericirii, anume că se poate ca unii proşti ca noi să muncească şi pe gratis, ba chiar să-şi dorească mult asta, să ţină cu dinţii de joburile lor neplătite! E adevărat! Ţin minte cât m-am bucurat când m-au chemat ăştia la interviu. Ca un copil. M-am dus acasă şi iar m-am bucurat. Că aveam şi io, în sfârşit, bani! Că plecam şi io dimineaţa undeva, e adevărat, nu cu maşina mea bestială, parcată în faţa blocului, da’ orişicât! Aveam în sfârşit, o sursă de venit. Şi chiar una de plecat, dacă mă gândesc mai bine.

Faza e că, uite, au trecut trei luni de la angajarea mea şi ăştia nu sar cu salariul. Între timp, eu mă dedic muncii mele ca portar la liceu, îmi fac sendvişuri şi-mi iau apă în fiecare zi. Paradoxal, acum găsesc bani să mănânc şi să beau, ba chiar să-mi plătesc şi transportul zilnic. Nu aveam bani nici înainte, nu am bani nici acum, da’ uite că nici nu-mi lipsesc! Păi nu e ăsta un paradox? Despre asta zic. În plus, sunt convins că dacă n-aş mai avea jobul ăsta neplătit, brusc, aş rămâne şi fără bani. Să-mi spună mie cineva dacă mai înţelege ceva! De unde am io bani de toate astea? Şi de ce înainte nu-i aveam iar acum îi am, deşi nu de la job? Tind să cred că Cineva acolo, sus, face mişto de noi.

Nevastă-mea face achiziţii on-line, dar eu nu mă mai supăr, ca altădată, pentru că văd că avem bani, chiar dacă n-avem. Îmi place s-o văd cum se bucură de toate prostiile, aşa c-o las în pace! Ba ştii ceva? Dacă mai merge tot aşa, am să-i propun o chestie de-a dreptul nesăbuită: să ţinem copilul cu noi, să nu-l mai scoatem la vânzare! A! Bine că mi-am adus aminte! A venit cineva şi mi-a adus o pungă plină cu