Acum ceva ani în urmă am avut o iubită cu origini maghiare cu care am convieţuit, uneori la distanţă alteori în acceaşi casă, după cum locul de muncă ne-a purtat, aproape doi ani. Ne-am despărţit la un moment dat, amiabil, cu regretele şi neîmplinirile inerente oricărei relaţii în care doi oameni şi-au pus sufletul şi speranţele chezăşie. Eu, mai aplecat spre valorile identitare româneşti fără a neglija locul şi rolul multiculturalismului. Ea, mai aproape de zona multiculturală, fără a-şi neglija originile maghiare şi aparteneţa la societatea românească. După ce viaţa ne-a dus către alte meleaguri am ţinut legătura şi am continuat discuţiile pe care le aveam în cuplu cu referire la drepturile minorităţilor, pretenţiile de autonomie a clasei politice de origine maghiară şi a convieţuirii armonioase a două etnii. Despre simbolurile naţionale şi importanţa respectării lor oriunde te-ai afla. Ascultând declaraţiile ambasadorului maghiar la Bucureşti mi-am adus brusc aminte de iubita mea ”unguroaică”. De frumuseţea ei şi de lipsa oricărei probleme în a comunica cu ea într-o limbă română perfectă. De momentele în care amândoi purtam cu mândrie steagul românesc ca simbol al apartenenţei noastre la un stat naţional unitar. De clipele în care ea îmi povestea cu plăcere de originile ei entice, fără ca acestea să intre în vre-un fel în conflict cu ţara căreia îi aparţine. Îmi amintesc de toţi prietenii mei unguri pe care îi ştiu din liceu, de prin Alba Iulia, Sibiu, Cluj etc. Niciunul nu a avut vreodată vre-o problemă în a respecta simbolurile naţionale româneşti sau legile ţării căreia îi aparţin. Şi întrebarea care vine de la sine este: Pe cine reprezintă de fapt aceşti politicieni care încercă să caute zânzanie acolo unde nu ar trebui să fie? Care vorbesc de un fel de autonomie pe criterii entice în inima unei ţări atât de încercate de vicisitudinile istoriei. Care incită