Tot citind, adnotând povestea cu iz didactic şi morgă doctorală servită României în recentul Raport MCV pe Justiţie, nu poţi să nu constaţi partizanatul vizibil al documentului produs de o instituţie de nivel european. O instituţie, nu-i aşa? - de notorietate, de la care trebuie să ai pretenţii să ţină cumpăna dreaptă, fără părtinire. Introductiv, ni se recită adagiul că „s-au făcut progrese”, după care vin atenţionări ferme şi recomandări alambicate, în bună parte trădând lipsa de informare asupra stării politice reale din România. Tendenţiozitatea sare în ochi şi te duce cu gândul că acest raport a fost scris mai degrabă la Palatul nr. 1, din Bucureşti (fără ştirea Parlamentului şi a Guvernului), decât la Bruxelles. Textul conţine idei, sintagme rostite public de personajul „central” din deal, încă din vara trecută, de la referendum, reiterate apoi în ieşirile sale la televizor (căci în afara zidurilor s-a ferit, ca dracul de tămâie, să mai facă băi de mulţime, să mai dea ochii cu „inepţii” şi „ciumpalacii” din pieţe).

Intrând noi în UE, nici prin gând nu ne trecea, în urmă cu cinci ani, care e preţul; să cedăm adică, atâta suveranitate şi să cântăm, dacă vrem integrare, după cum ne cântă cei de-acolo. Nu intuiam că, şi pe la Bruxelles, în cetatea de scaun a democraţiei europene, fac şi desfac lucrurile înalţi demnitari cu habitudini duplicitare ca pe la noi, cu afinităţi politice şi standarde duble, de felul celor din Valahia. Ne vine greu să înţelegem cum un ins, totalmente compromis după opt ani de fărădelegi comise, demis cu milioane de voturi, mai are credit la CE, este reînscăunat şi ţinut artificial, ca poză, în fereastră, la Cotroceni. Învinuirile produse de acesta şi de şleahta lui, la adresa poporului pe care, chipurile, îl reprezintă, au fost „sursele” prin grila cărora suntem monitorizaţi în Raport şi sfătuiţi (inclusiv de dumnealui) să