Oamenii Evului Mediu încercau încă din timpul vieţii să-şi pregătească cele necesare pentru mântuirea sufletului; atât micii boieri şi orăşeni, cât şi elitele societăţii se preocupau de întocmirea daniilor şi a testamentelor, astfel încât frica de ceea ce se va întâmpla după moarte să fie înlăturată.

Pentru a îndepărta teama care domina societatea, dar şi pentru a-şi oferi certitudinea că dispoziţiile testamentare vor fi respectate, la finalul actelor medievale erau adăugate blestemele: formule de ameninţare cu pedeapsa divină.

Imprecaţiile, în formule mai simple sau mai complicate, puse de laici sau de oameni ai bisericii,apar de cele mai multe ori în acte oficiale de danii ori diate, pe obiectele de cult dăruite unor biserici sau în diferite surse etnografice. De exemplu, într-un document din 3 aprilie 1488, Ştefan cel Mare ameninţă cu pedeapsa divină pe cel care îndrăzneşte să strice dania lăsată de acesta; „acela să fie blestemat de Domnul Dumnezeu şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi de Preacurata lui Maică, şi de cei patru evanghelişti, şi de 12 sfinţi apostoli de frunte, Petru şi Pavel şi ceilalţi, şi de 318 sfinţi părinţi de la Niceea, şi de toţi sfinţii care din veac au plăcut lui Dumnezeu, şi să fie asemenea lui Iuda şi blestemului Arie şi să aibă parte cu acei iudei care au strigat asupra lui Hristos Dumnezeu: sângele lui asupra lor şi asupra copiilor lor”[1].

Blestemul lui Ştefan e cu adevărat înfricoşător; iar faptul că domnul Moldovei pune bunurile dăruite sub paza tuturor sfinţilor arată teama cu care era privită soarta sufletului după moarte. Pe lângă numele lui Iuda, este amintit şi Arie, considerat „al doilea Iuda”, ceea ce denotă că societatea medievală era pregătită în ceea ce priveşte învăţătura de credinţă.

Din rândul elitelor, mărturiile vremii îl amintesc şi pe Petru Rareş, care dăruieşte a