În cartea abia isprăvită, “Jocuri de nenoroc”, Ştefan Mitroi îşi povesteşte copilăria. Şi dorul de părinţi, de bunici, de el însuşi , de cel de atunci... Dar, mai ales, îşi strigă dorul de satul din care nu e chip să plece de-adevăratelea. Iar fiecare dor din ăsta este de fapt o lacrimă. Lacrima şi dorul, dorul şi lacrima, prinse-n şirag. Candori şi emoţii rostogolite înspre noi, înspre un prezent din care sensibilitatea a fost izgonită cu gaze lacrimogene. Birocraţia corporatistă a înregistrat întâmplarea cu cinismul calculat al lunetistului tocmit să ucidă contra cost. Şi-a strâns tacticoasă hârţoagele, şi-a şters ochelarii şi i-a băgat în toc, indiferentă la suspinele sărmanilor romantici. Învingându-se iarăşi pe sine, omul a mai pierdut o bătălie cu pragmatismul feroce.
Ce splendidă definiţie pentru viaţă a găsit scriitorul de basme pentru oameni mari - “un şir lung de adineauri”. Fiindcă “Adineauri se născu.
Adineauri crescu mare şi avu nunta.
Adineauri îi născu nevasta.
Adineauri băgă de seamă că i-au plecat copiii de acasă.
Adineauri îmbătrâni”. O răsuflare între “adineauri şi acum”, atât trăim, nu mai mult. “Parcă adineauri fuse când m-am luat cu tac-tu-mare...”, o aud pe ma-marea în visul care se cheamă viaţa mea. “Tu-i adineaurea mă-sii de viaţă !”, că prea e scurtă şi netrăită...
Cică “Din pricina inimii lor calde. D-asta se topesc oamenii de zăpadă”. ăilalţi, din carne şi sânge, se geruiesc întruna. Se viscolesc de nefericiri şi se troienesc de frici polare. Devin ţurţuri de gheaţă şi pândesc la primăvara aia care nu va să vie vreodată. Groenlandizarea omenirii este în toi, a început o nouă glaciaţiune. În definitiv, dacă şi oamenii de nezăpadă s-ar topi, Pământul s-ar scufunda. L-ar inunda oceanele de iubire revărsată din inimile dezgheţate deodată. S-ar stârni brusc tsunami-ul, şi pe câţi ne-ar lua N