Am doi vechi prieteni. Unul locuieşte într-un oraş din Est, celălalt undeva mai spre Vestul României. Prieteni din tinereţe, am trecut prin multe. De ceva vreme (trei-patru ani?) ei mă sună la telefon numai când sunt băuţi.
Vechiul meu prieten din Est m-a sunat după Anul Nou. Ca de obicei, era mangă. Mi-a urat, aşa cum se obişnuieşte, sănătate. I-am mulţumit şi i-am întors urarea, sănătate! Dar nu m-a auzit. Mi-a urat s-o cresc în pace pe Teodora (şi eu i-am urat să fie fericit alături de fetele sale), să am grijă de „opera mea genială“ (am înghiţit ironia lui de beţivan) şi de soţia mea „frumoasă şi puternică“ (ce să spun, ţi-a scos băutura din tine frustrări ascunse până acum! – am gândit). Apoi, cu o limbă împleticită a început să bolmojească ceva, cu voce tare, să se audă, m-a întrebat ce mai face prietenul meu din Vest, dar tot el a răspuns, n-am înţeles nimic, am încheiat conversaţia precipitat.
Prietenul meu din Vest mă sună ceva mai des (de două-trei ori pe lună?), dar tot în stare de ebrietate. De obicei mă anunţă că stă pe balcon şi bea un vin sau o bere. Îmi şi spune cât a băut. Are chef de vorbă. Şi vorbeşte numai el. Mă întreabă ce mai face prietenul meu din Est, tot votcă bea?, iar eu îi confirm resemnat, nu s-a lăsat de votcă! Asta îi declanşează amintiri şi abordează cu o uşurinţă năucitoare anii noştri din urmă (invariabil pomeneşte de o iubită de-a noastră comună, gata, am pierdut-o, prietene!), sapă după întâmplările pe care le îngropasem demult, nişte futilităţi, apoi mă trage în prezent, în politică, dar mă scoate cu nişte versuri de Eminescu şi cu texte din bucăţile formaţiei Phoenix, da, şi ce vrei să-ţi spun? Tăcerea mea nu-l descurajează, trăncăneşte cu dezinvoltură, are minute pe mobil, îl aprob, dar nu-l încurajez, îi dau dreptate, dar nu-l brutalizez, este fericit că îmi vorbeşte. Sunt trist, ascultându-l.
Cei doi