Aseară i-am zis neveste-mii: “Hai, nevastă, să ne simţim şi noi bogaţi”. “Ce să facem, adică?” “Păi am o idee genială: comandăm mâncare acasă şi când vine, zicem că nu mai vrem”. “Bună idee!”. Zis şi făcut. Am pus mâna pe telefon şi am comandat o grămadă de mâncare. La cât potol le-am zis să facă, cred că săracii ăia se gândeau că dăm vreo petrecere ceva şi că de ce n-om fi apelat la o firmă de catering, mai degrabă, da’ n-au zis nimic, că pe praful ăsta, o asemenea comandă e mină cerească. Sau mană. Sau cum se numeşte aia. După ce am comandat, am pus telefonul în furcă (da, am comandat de pe fix!) şi ne-am bucurat împreună. Am aşteptat să ne vină mâncarea care nu mai venea. Eram nerăbdători să ne răzgândim, aşa că tropăiam ca nişte cai, ca să nu zic, direct, ca caii.

“În maximum o oră ajunge la dumneavoastră”, ne spuseseră nesimţiţii ăia care nu mai veneau cu mâncarea, nici după două ore. Eram lihniţi şi nerăbdători ca-n prima zi, dar rezistam totuşi, deşi nevastă-mea poftea la friptura aia de viţel în sos de vin roşu care nu mai venea. M-am apucat să scormonesc prin congelator să-i fac fomistei poftele, că asta era în stare să lepede în bucătărie bunătate de plod. Am găsit nişte oase de porc de la unul dintre Crăciunurile trecute şi m-am apucat să-i fac o ciorbă. După încă două ore, când ciorba era gata, sună şi ăştia la uşă. “Comanda!”, face băiatul. La care o văd pe nevastă cum se aruncă pe băiatul ăla, ca-n filmele kinky şi începe să-i scormonească prin pungă, după caserola cu viţelul. “Bine, dar în bucătărie miroase minunat a porc!”, îi comunic lipsit de autenticitate. “Da”, şi se apucă de desface pachetul cu viţelul.

Băiatul se uită la mine înţelegător. “Vă aşteptam de acum trei ore”, îi bat eu obrazul, ca un adevărat ce eram. “Meritaţi să nu vă dau nimic”, îi mai zic, în timp ce mă scormonesc în portofel după bani. Mă umpluse ciuda pe trădătoa