Deplasarea spre roşu, cel mai recent roman al lui Radu Mareş, evită la mustaţă tipologia „încă un roman despre comunism“. Cu acţiunea plasată puţin înainte şi puţin după 1989, cartea se salvează prin mutarea accentului de pe istorie (fie ea şi personală), pe un set de relaţii complexe dintre spaţii şi epoci. Deschiderea parantezelorPrin convenţia romanului epistolar şi a celui à tiroir sînt aşezate împreună două poveşti (între care îşi fac loc, însă, şi altele), din două epoci diferite, spuse de naratorul-personaj fiului său. Deşi dorinţa explicită e aceea de a-l face pe băiatul locuind în Germania să înţeleagă depărtarea de tată şi motivele care au dus la aceasta, confesiunea se dovedeşte a fi, de fapt, o nevoie personală a lui Romulus de a-şi retrăi, prin povestire, trecutul şi de a-şi pune ordine în amintiri. Poate tocmai de aceea povestea centrală, cea care l-ar putea interesa pe copil (despre întîlnirea părinţilor, despre încercările de supravieţuire în comunism, despre unchiul plecat în Germania şi vizita făcută acolo după căderea sistemului totalitar), este amînată către partea a doua a mărturisirii. Ea e precedată de episoade mai recente, desprinse din viaţa unui bărbat singur, profesor de franceză, care îşi trăieşte libertatea de curînd obţinută între şcoală, rarele întîlniri cu amicul Alin Sîrbu şi apartamentul său.
Chiar şi aşa privite, ca preparative pentru marea povestire, confesiunile din prima jumătate a romanului sînt greu asimilabile întregului. Dacă naraţiunile în sine probează cariera prolifică a autorului, ceea ce constituie un minus sînt punctele de legătură dintre acestea. Radu Mareş acordă o atenţie aproape chirurgicală detaliilor epice şi celor de reconstrucţie a epocii, însă nu aceeaşi abilitate o manifestă în rafinarea suturilor. Astfel, Deplasarea spre roşu pare să îşi facă un program din frustrarea consecutivă a aşteptări
