Folosesc des “uluitor”, pentru că asta e cuvântul obsedant în legătură cu acest personaj. Şi toţi actorii sunt fermecători şi-şi construiesc personajele în partea lorsublimă şi sublimul fiind după puteri.
L-am lăudat pe Manole şi el mi-a spus cuminte: “Ei, doamnă, dar şi rolul”.
Şi m-a impresionat mai cu osebire Simona Popescu. Avea o încărcătură atomică, o durere devastatoare, o confuzie totală şi “nimic nu se discerne”. E foarte departe şi foarte aproape de Anca lui Caragiale aşa cum o ştiam eu. Mi se pare că acest rol din acest spectacol a născut o stranie actriţă.
Şi-n spectacol mai este Luiza Zan, fără de care spectacolul n-ar fi avut inimă. Într-o zi, Luiza Zan mi-a dat lecţii despre responsabilitate, destin şi existenţă. N-o cunosc personal. În spectacol, e timidă cum sunt toţi cei care îl înţeleg pe Afrim, că toţi cei care-i înţeleg talentul şi nu se apropie prea tare de el (în viaţă) să nu se ardă.
Spectacolul arde oricum principii, obiceiuri, modele, analize, , psihologii, clişee. Caragiale nu ne-a cerut să-l sărbătorim în 2012, “în anul Caragiale”. Nu ne-a cerut să-i spunem “nenea Iancu genialul”, nici că Năpasta este o dramă de un rafinament inegalabil cum au spus unii, nici dramă ţărănească, aşa cum au spus alţii.
El ne-a scris doar: “Îmi spuneţi că în scrierile mele nu se află destulă iubire. Eu cred că se află numai că pentru a o găsi, cineva trebuie să o caute. Cum s-ar spune: cusătura nu se vede decât dacă-i făcută cu aţă albă. Numai că eu, dragii mei, cos de dragul pingelii, nu de-al cusăturii. Cui îi place bine, cui nu, să se ducă la alţi muşterii că, slavă Domnului, sunt destui. Dumnezeu să ne aibă-n sfântă lui pază.
Şi ceva despre program. E unul perfect. Nu atât pentru spectacolul lui Afrim, cât pentru noi, oamenii lui Caragiale.
Aş spune multe, dar n-are rost. Spectacolul o să se
