Razboiul steagurilor este in plina desfasurare. A inceput aparent nevinovat. Un steag al Tinutului Secuiesc ici si colo. Alte steaguri arborate pe fatada institutiilor publice. Ale statului roman. Si, apoi, un steag, doua arborate si pe institutiile publice din Ungaria. Joaca de-a steagurile s-a transformat rapid intr-un mic razboi. In care cineva a turnat gaz pe foc. A fost acela, da sau nu, ambasadorul Ungariei la Bucuresti? Sau ministrul nostru de Externe? Sau premierul Victor Ponta? Sau reprezentantii Guvernului de la Budapesta? Avem de-a face cu o reactie isterica a romanilor? Da sau nu?
Cei care acuza luari de pozitie disproportionate ale oficialilor de la Bucuresti, in frunte cu premierul Victor Ponta, vorbesc implicit sau chiar explicit despre ultranationalism sau despre populism. Sau despre diversiune, chiar. Si sunt vehiculate, in acest sens, o serie intreaga de argumente. Unele dintre ele greu de contestat. De pilda, am fost pus in fata unor reactii de felul acesta: Victor Ponta, cat timp s-a aflat in opozitie, a acuzat vehement regimul Traian Basescu de servilism si umilinta in fata oficialilor europeni. Acum, la guvernare fiind, la randul sau se umileste. Si umileste, astfel, statul roman. Scandalul steagurilor Tinutului Secuiesc este un prilej de a incerca sa demonstreze contrariul. Suntem mandri. Nu ne umilim. Numai ca demonstratia nu e facuta acolo unde trebuie, adica la Bruxelles, ci la Budapesta. Fata de un stat vecin si care nu prea are de-a face cu derapajele Comisiei UE fata de Romania.
Mai sunt si critici ai lui Ponta care afirma ca inflamarea acestui caz i-ar apartine acestuia. Ca el, premierul, a escaladat un incident minor, incercand, in acest fel, sa se faca popular prin nationalism.
Sunt sau nu intemeiate asemenea acuzatii? Raspunsul meu este negativ. Dincolo de simbolistica unor drapele, exista o si
