Astăzi aleg să scriu despre “canibalismul” nostru. Şi ca răspuns în urma comentariilor şi reacţiilor primite după prima postare, despre cum noi, oamenii, ajungem să ne facem viaţa mai amară, mai sărată sau mai piperată.

Da, suntem nişte Canibali! Ne-am înghiţit proprii părinţi, bunici sau fraţi mai mari, uneori şi câte o învăţătoare!

I-am înghiţit sub forma convingerilor lor despre lume şi viaţă, i-am înghiţit cu tot cu aşteptările şi presiunile pe care le puneau asupra noastră când eram copii. Le-am înghiţit mesajele negative de genul “nu eşti în stare”, “nu eşti bun dacă nu iei nota x, sau nu faci y”, “o să ajungi ca Z dacă mai continui aşa.” Le-am preluat fără să vrem sau să ştim comportamente, atitudini faţă de lume sau viaţă, valori. Stiluri anxioase sau pesimiste de a privi Viaţa, modele depresive sau violente de a relaţiona cu ceilalţi.

“Cine se scoală de dimineaţă departe ajunge!” este un principiu înghiţit de mulţi dintre noi şi de către Alex, un tânăr cu care am lucrat cândva. “Trebuie să fii punctual, altfel eşti neserios”. Şi Alex conducea cu 160 de kilometri pe autostradă ca să nu întârzie, gonit de fantome din trecut…

”Trebuie să strângi fiecare bănuţ, altfel nu o să ai nimic şi ceilalţi vor râde de tine”. Îl inghiţise încet, încet şi puţin câte puţin, pe tatăl său. Pe lângă avantajele unei educaţii sănătoase şi a obţinerii unui statut social, Alex s-a trezit şi cu o vinovăţie cât casa în unele situaţii, spunea el, inexplicabile. Încredere în resursele sale avea cam cât un şoricel când vede un motan, unde şoricelul nu era Jerry.

La un moment dat, i-am dat o “temă” terapeutică: să observe 3 lucruri bune pe care le face în fiecare zi. I-a fost extrem de greu, şi după două săptămâni (acesta este intervalul cu care mă vad, de regulă, cu oamenii la cabinet) a venit cu doar 3 lucruri bune. Se centra pe “trofeele” mari neo