Într-o societate în care biserica este tot mai des blamată, sunt puţini cei care vorbesc despre preoţii adevăraţi, despre oamenii cu har şi dragoste de Hristos şi de oameni, pentru care preoţia nu e o meserie ci menirea adevărată, calea adevăratei împliniri sufleteşti.

În biserica mare de pe strada Constituţiei, ridicată de câţiva ani, practic, din temelii, părintele paroh Ioan Coşa ascultă calm o femeie îmbrăcată în straie cernite. Vocea caldă, egală, aduce linişte iar femeia zâmbeşte din tot sufletul când aude că părintele lor, al celor fără de şansă, este subiectul unui poveşti despre adevăraţii slujitori ai lui Dumnezeu.

Un copil spunea cu emoţie ”Tatăl nostru”

Acum în vârstă de 46 de ani, părintele Coşa este unul din cei mai iubiţi şi apreciaţi preoţi din oraş. Zâmbeşte, amintindu-şi de satul natal, în care un copil aflat la început de drum a ştiut că şansa lui de a se împlini este să se pună în slujba lui Dumnezeu şi, cel mai important, să fie sprijin şi şansă pentru cei fără de şansă.

”Eu am simţit că aşa mă pot împlini şi am simţit că asta e calea pe care eu pot să merg. De mic copil, m-am născut într-un sat de lângă Sibiu, la Ruşi, şi de mic mergeam lângă strană, în spatele stranei, şi îngânam şi eu ceva acolo cu cei care mergeau şi cântau duminică de duminică. Aveam un preot deosebit de vrednic, care a făcut 20 de ani de temniţă comunistă şi care era implicat mai ales atunci, în perioada comunistă, cu tineretul din sat, făceam ore de religie, ne chema la biserică, ne învăţa tot felul de lucruri interesante şi ne-a insuflat o dragoste faţă de Hristos şi de biserică.

Ţin minte că eram în clasa a VI-a şi părintele m-a oprit pe uliţele satului, într-o zi, şi mi-a spus ”Duminică vii la biserică şi spui Tatăl nostru. Slujba începea la ora 9 şi eu m-am dus de pe la ora 8, am stat la uşa bisericii