Centrul într-o după-amiază târzie de februarie. Excelentă vreme pentru o mică plimbare, pusă la cale de cele câteva ore însorite care ar fi trebuit să scoată oraşul din somnolenţă, într-o zi de duminică. Surprinzător însă, centrul era pustiu, animat doar de câţiva porumbei şi de un căţel comunitar plictisit, care se odihnea, la soare, într-o alveolă betonată, îngrădită de gard viu. Magazine închise, traficul pe Nicolae Bălcescu, ca prin minune, foarte liniştit. Atmosferă chiar patriarhală, dacă nu am ţine cont de profilul urban cu cea mai mare dezvoltare pe verticală de pe tot cuprinsul oraşului. Zâmbesc amuzat, aducându-mi aminte de caracterizarea făcută centrului, de propaganda deceniului şase a secolului trecut: “o lungă magistrală pe care arhitectura modernă se răsfaţă în linii pure”. O arhitectură modernă, care, din nu ştiu ce motive, mi s-a părut acum şi mai cenuşie, lipsită de personalitate, rigolă măturată de curenţi, spaţiu public amorf şi vetust. Ansamblu axial fără niciun punct final. Nu-i bai, senzaţia se va vaporiza, dacă voi survola centrul din orizonturi superioare, care să-l cuprindă în toată splendoarea lui liniară. Mda, de sus parcă se vede un pic altfel. Deşi fizionomia e identică. Preţ de o ţigară, încerc să-mi reamintesc principalele ancore temporale ale sistematizării zonei, din puţinele ghiduri şi monografii care au abordat sistematizarea oraşului: primul centru comercial, în 1959 (Magazinul „Universal”, astăzi „Bacăul”) Casa de Cultură a Sindicatelor şi Hotelul „Bistriţa”(1965), Hotelul „Decebal” (1970), complexul comercial „Luceafărul” (1975), Hotelul „Moldova” (1980). Şi gata! Totul e aşezat „aşa cum trebuie”, după principiile planificării urbane... Iau liftul şi pe drumul de întoarcere mai fac un apel la memorie, spre Costache Radu, Grigorovici, Tabacaru, Mircu, Şendrea, martori oculari care au avut şansa să surprindă, în diferite etape, u