Am trăit să mi se-ntâmple şi asta: m-a prins controlorul. Deci după ce că n-am bani nici să trec strada (vorba vine, că nu-ţi trebuie bani ca să treci strada, da' e o figură de stil, că adică nici măcar atâta lucru n-ai, deşi nu-ţi trebuie – nu-nţeleg ce vreau să zic), deci după ce că n-am, m-a mai prins şi controlorul. I-am zis că am abonament, da' că nu-l am la mine, după exemplul “je ublie mon caie a la mezo”. Pe urmă am zis că să vină cu mine acasă dacă nu mă crede. A zis că bine, hai să mergem, să-mi arătaţi abonamentul. Şi iată-mă mergând cu controlorul pe stradă, în drum spre casă, în drum spre casa mea, unde era de presupus că am abonamentul. Nu ştiam ce să fac. Eram interzis de gestul neaşteptat al controlorului. Mă duceam acasă şi ce făceam? M-apucam să răscolesc casa ca apucatu'? Mă prefăceam că am nenorocitul ăla de abonament? Mergeam pe stradă lângă controlor şi mă gândeam şi mă gândeam şi mă gândeam ce era de făcut. Atât de penibil nu mă mai simţisem de mult.

Era clar: trebuia să-l ucid şi să tranşez cadavrul, să merg prin ţară ca să-l înşirui peste tot: la Constanţa o mână, la Sighişoara degetul mare, la Oradea şi aşa mai departe. Era singura soluţie. I-am zis controlorului “trebuie să te ucid” şi am încercat să mă uit la el cât mai ameninţător cu putinţă. Controlorul a zis că-mi înţelege furia, dar că n-are ce să-mi facă. I-am zis “io nu glumesc, trebuie să te ucid, ia-ţi adio de la viaţă că până diseară eşti tranşat, nu vor mai vorbi despre tine decât amintirile faptelor tale, nemernicule care a uitat să ierte oamenii nenorociţi”. Controlorul a râs şi a mers mai departe. La primul magazin i-am zis că vreau să intru să-mi cumpăr o apă. A zis că intră şi el cu mine, să nu m-ascund printre rafturi.

Parcă eram un prizonier, de fapt, chiar eram un prizonier, eram, nota bene, prizonierul propriei mele vieţi: trebuia să-l ucid pe nemernic. A