Cînd Adrian Marino a fost acuzat, postum, că a turnat la Securitate, Gabriel Andreescu s-a numărat printre cei care i-au luat apărarea. Marino scrisese mai mult de rău în memoriile sale despre cîţiva autori, unii morţi alţii contemporani, şi ca să nu-i facă sînge rău reacţiile încondeiaţilor de vii, bătrînul teoretician al literaturii a cerut să nu-i apară Viaţa unui om singur decît la cinci ani după moarte. Cei cinci ani n-au fost de ajuns. Autorii pe care Marino i-a înnegrit i-au răspuns. Iar adversarii lor au polemizat cu ei în numele lui. Atunci a ieşit la iveală că fostul deţinut politic Adrian Marino a avut oarece relaţii cu Securitatea. (Cu cîţiva ani înainte se aflase acelaşi lucru şi despre Constantin Noica, iar Alexandru Paleologu a recunoscut singur.) Gabriel Andreescu a susţinut atunci că memorialistul, cu care a fost prieten, n-a colaborat de bună voie cu securiştii care se ţineau după el. Mi-ar fi plăcut dacă Andreescu ar fi arătat în cartea sa* aceeaşi înţelegere şi faţă de Alexandru Paleologu şi de Noica, aşa cum are faţă de Marino, de Mihai Botez, de Vasile Vetişanu şi de Nicolae Balotă. Îşi propune asta, dar luîndu-se la harţă cu prietenii în viaţă ai lui Noica şi-ai lui Paleologu, dintre care cîţiva sînt adversari declaraţi ai lui Marino, îi mai pune la rotisor şi pe cei despre care el însuşi admite că au fost victimele securiştilor. Despre Noica susţine că ar fi venit în întîmpinarea celor care-l supravegheau, făcînd exces de zel cînd i se cereau informaţii, deşi tot el admite, cînd scrie despre Marino, că securiştii aveau obiceiul să se laude cu puterea lor de convingere asupra celor pe care-i luau la întrebări. Adică ceea ce la Marino e valabil ca scuză în cazul lui Noica nu mai funcţionează? Asta ca să nu mai spun că acelaşi Gabriel Andreescu uită de îndemnul lui la cumpănire cînd îşi oferă ocazia răfuielii cu vreun adversar. Partea incont