de Dumitru CHISELIŢĂ

dumitruchiselita@tribuna.ro

11 februarie 2013 01:06

11 vizualizari

A-A+

Dacă marile catedrale gotice sau baroce îţi dau sentimentul micimii omului în faţa Divinităţii, copleşindu-te prin înălţimea şi maiestuozitatea fiecărui detaliu, dacă bisericile fortificate săseşti te uimesc prin istoria ce o au în spate şi prin ingeniozitatea militară a celor care le-au ridicat zidurile şi turnurile de apărare, în schimb, în bisericile şi mănăstirile româneşti, ortodoxe, sentimentul este unul de întoarcere acasă, de intimitate, de apropiere temătoare, dar nu terorizată, de Dumnezeu, ca în îndemnul de la Sfânta Liturghie: „Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste, să vă apropiaţi”. Pentru că, degeaba eşti iubitor de vechi, de istorie, de monumente, dacă, dincolo de fascinaţia faptului că paşii tăi calcă pe urmele celor care au călcat acum multe sute de ani, că ochii tăi privesc munca şi admiră iscusinţa meşterilor-oameni simpli de atunci, care acum au ajuns subiecte de teze de doctorat şi de rafturi întregi de cărţi de specialitate, nu percepi şi ceea ce a făcut ca locul să arate cum arată şi să reziste în timp: credinţa. Pentru că acele catedrale gotice copleşesc pentru a arăta credincioşilor măreţia lui Dumnezeu, bisericile săseşti erau fortificate pentru a feri Casa Domnului de atacatori iar cele ortdodoxe româneşti arată bucuria unui popor sărac, dar credincios, de a avea şi el un loc unde să se roage şi să mulţumeaască Domnului. Iar istoria unui popor poate fi urmărită şi prin bisericile sale. Este cazul mănăstirii cu hramul Adormirea Maicii Domnului de la Sâmbăta de Sus, cunoscută ca „Mănăstirea Brâncoveanu” sau „Mănăstirea Sâmbăta”

Nu vom avea loc aici să spunem totul despre acest loc unic din Ţara Făgăraşului, pentru că ne-ar trebui câteva zeci de ediţii ale ziarului pentru a „acoperi subiectul”, de la peisaj,