Abdicarea principelui Alexandru Ioan Cuza, la 11 februarie 1866, a fost un eveniment de calibrul abdicării regelui Mihai I. Ambele momente, separate de aproape un secol, au avut, însă, finalităţi antagonice. Dacă, la 30 decembrie 1947, abdica ultimul rege al românilor şi lăsa cale liberă înfiinţării Republicii Populare, la 11 februarie 1866, prin căderea lui Cuza, se deschidea calea primului rege al românilor, Carol I.

Istoriografia comunistă a avut grijă să prezinte episodul drept rezultatul unei maşinaţiuni puse la cale de o “monstruoasă coaliţie” burghezo-moşierească, în scopul salvării intereselor celor ameninţaţi cu pierderea privilegiilor şi a averilor personale (marii latifundiari) sau de grup (biserica). Dincolo de pletora de accente tendenţioase specifice, abordarea aceasta conţine o serie de adevăruri care se vor a fi nuanţate. Ales domn la 5 ianuarie 1859, în Moldova şi la 24 ianuarie, în Ţara Românească, Alexandru Ioan Cuza reuşise, în câţiva ani, să înfăptuiască o serie de acte şi reforme între care recunoaşterea de către sultan a Unirii, secularizarea averilor mănăstireşti şi preluarea de către stat a imenselor moşii şi păduri stăpânite de călugării mănăstirilor din Grecia, dezrobirea ţăranilor şi împroprietărirea cu două milioane de hectare, înfiinţarea Serviciului de Poştă şi organizarea Armatei, crearea universităţilor din Iaşi şi din Bucureşti şi a bibliotecilor publice, organizarea Muzeului Naţional de Antichităţi, pornirea lucrărilor de cale ferată în Moldova şi Muntenia, sprijinirea studenţilor şi a profesorilor ardeleni mutaţi în principate.

“Monstruoasa coaliţie” n-a putut trece cu vederea politica autoritară a lui Cuza, începănd cu 1863 şi terminând în 1864, când, la 2 mai, domnitorul dizolvă Adunarea Legislativă, adoptă o nouă lege electorală şi o nouă Constituţie care îi conferă puteri sporite. Regimul personal al lui C