Când intervine sindicatul
În sala de apel a minei Uricani, mare tam-tam, mare. Scriitori, ingineri, activişti. Din fiecare câte o ţârã. Irimie Negoiţã recitã o poezie care se vrea hazlie. Deodatã are un lapsus. Nu-şi aminteşte decât primul vers. Pe care-l spune ferm şi rãspicat... “Unde mi-a plecat muierea?”. În salã niciun murmur. Toţi se întreabã unde i-a plecat ãstuia muierea. Poetul constatã, cu surprindere, cã nu-şi aminteşte nici acum versul urmãtor. Şi încearcã din nou cu primul. Versul al doilea nicio mişcare. Dupã a treia încercare tot fãrã succes, înainteazã “în faţã” preşedintele de sindicat: “Tovarãşul poet, continuaţi dumneavoastrã, liniştit, poezia, cã aflãm noi pe unde bântuite doamna dumneavoastrã!”.
Prea mult verde
Ion Liciu, din când în când, mai “comitea” şi câte o poezie, pe care, de regulã, o publica imediat, “ca sã nu se piardã”, dupã cum motiva el. Bineînţeles cã orice scriere a lui Liciu era purificatã cu foarte multã atenţie pentru cã “de la el te poţi aştepta la orice”, dupã cum spunea Toader Rusu, redactorul şef-adjunct al Steagului Roşu. Şi astfel, într-o dupã-masã, în timp ce Liciu îşi monitoriza lichiorul cu apa potabilã de fiecare zi, o secretarã, toatã numai gâfâialã, se înfãţişeazã la masa lui, şoptindu-i precipitat: “Domnu’ Liciu, aţi pus prea mult verde!”. “În care tablou?”, întreabã Liciu, deşi nu mai pictase de mult. “În poezie! - îngaimã secretara. Aţi scris cã totu-i numai verde...”. “Normal, zice Liciu, doar e primãvarã!”. “Nu ştiu, zice secretara, sã veniţi sã vã schimbaţi verdele, cã e de rãu!”.
Poezie, la pãmânt!
Eram cu nişte scriitori de la Cluj şi Deva la Uricani, într-o salã de protocol, în care se mânca la fel de bine ca şi acuma şi se bea aşişderea... Doar ziariştii erau mai puţini. Regretatul poet Negoiţã Irimie descoperã, sprijinit de perete, un scaun sufic
