Bacăul se poate lăuda că încă mai posedă un adevărat endemism, să-i spunem ornamental. Este vorba de statuia lui Vasile Roaită, amplasată în spaţiul verde limitrof infrastructurii feroviare, nu departe de gară. Despre falsul istoric al mitului “Vasile Roaită”, muncitorul ceferist român care “s-a jertfit” în timpul marii greve de la Atelierele C.F.R. Griviţa din februarie 1933, strângând în pumn până la ultima suflare celebra sirenă a fabricii, se cunosc acum destule informaţii, care au scos adevărul la iveală. Propaganda comunistă a construit rapid celebra legendă în deceniul 5 al secolului trecut, inoculată pregnant în manualele de istorie dar şi în structura fizică urbană a multor oraşe, prin (re)denumirea unor străzi, şcoli, spitale, cămine culturale, întreprinderi, cinematografe sau confecţionarea unor “monumente” de for public (statui, busturi). Dispariţia treptată a marelui mit, încă din timpul lui Nicolae Ceauşescu, a însemnat şi ştergerea tacită din istorie, împreună cu toate artefactele şi toponimele legate de idolul unei generaţii de elevi. În Bacău, după revoluţie, i s-a şters numele de pe o stradă, care a fost redenumită sugestiv, “22 Decembrie”. A rămas prezent însă prin statuia care îl reprezintă în plin exerciţiu, de pe un postament hidos şi strâmb, ca multe din paginile contrafăcute ale istoriei noastre, ştiute sau neştiute. Pe acel spaţiu verde devenit între timp maidan, picii cartierului mai încing câte o miuţă, având ca punct de întâlnire „statuia celui care trage apa”. După cine? După ce? http://deferlari.ro/