Suntem înclinaţi să iubim acei oameni care, prin prisma statusului social dobândit, ne oferă siguranţa sau, cel puţin, iluzia unei siguranţe existenţial-economice şi spirituale, lucru firesc, de altminteri. Dar nu poţi iubi ca baba Rada.
Este plauzibil dezideratul de credinţă al Babei Rada despre care face vorbire Nicu Steinhardt în Jurnalul Fericirii, dar, cu siguranţă, iubirea are nevoie, spre a se manifesta fain, de doi asociaţi culţi. Nu pentru că acest lucru ar garanta fericirea definitivă a cuplului, dar este vorba aici despre acea casă de cuvinte de construit împreună.
Pe de o parte, dat fiind faptul că omul este singurul animal plictisibil din univers, cuplul este obligat să fie mereu în căutarea unui subiect - mai nou, mai adecvat, mai interesant - de conversaţie. Pe de alta, este de preferat să fii alături de o fiinţă care va fi dobândit un meşteşug al vorbelor, sau cel puţin să dorească să şi-l însuşească. Suntem nu numai fiinţe estetice, ci şi fiinţe eufonice.
Iubirea medicocră nu este numai o gimnastică încununată cu un grohăit, cum avertizează Cioran, dar de asemenea, ea se poate dovedi un vehicul al încremenirii în proiect, spre a-l aminti pe Liiceanu. Nu vorbesc aici despre iubirea faţă de un om care îţi fracturează bunul simţ al vieţuirii (cum ar fi compania unui suflet obişnuit să abuzeze, a unei lipitori sufleteşti, cartofor al sentimentelor), ci despre iubirea care te dezgoleşte de fiinţă, te deprivează de ceea ce ai dobândit deja sau despre iubirea care te ţine să baţi pasul pe loc.
Sunt stomăcei care afirmă răspicat gândul că anotimpul lecturii s-a spart, iar cioburile risipite nu mai sunt de folos nimănui. Eu cred, dimpotrivă, nu numai că aceste cioburi sunt utile, ci şi că ele ajung să fie adunate, câte unul sau poate mai multe, în palmele celor care citesc, spre a forma, apoi, un întreg, prin completarea cu ciob
