După anexarea Basarabiei la 28 iunie 1940, reprezentanţii NKVD au făcut totul pentru a identifica persoanele care, în perioada 1918-1940, au fugit din Uniunea Sovietică.
La scurt timp de la puciul militar bolşevic din noiembrie 1917 de la Sankt Petersburg (aşa-numita „marea revoluţie socialistă din octombrie“), locuitorii din stânga Nistrului s-au convins de „avantajele“ sistemului socialist promise de noile autorităţi. Războiul civil, colectivizarea forţată a agriculturii, persecuţiile pentru credinţă, naţionalizările, procesele şi deportările în lagăre de concentrare şi în Siberia – toate astea i-au determinat pe mulţi să fugă din URSS în România. În Basarabia transnistrenii au locuit fără probleme până la ocuparea ei de către Uniunea Sovietică. Însă, după 28 iunie 1940, fugarii au fost identificaţi de NKVD şi, în cea mai mare parte, au ajuns în faţa unui pluton de execuţie.
Treceri ilegale ale frontierei au fost înregistrate pe tot parcursul celor 22 de ani (1918-1940) cât Basarabia a fost în cadrul Regatului României. Cele mai frecvente au avut loc în anii 1932-1933, în timpul marii foamete din Ucraina.
Nu toţi doritorii de a locui în România au ajuns cu bine pe malul drept al Nistrului. O parte dintre ei au căzut pe gheaţă răpuşi de mitralierele grănicerilor sovietici, alţii s-au înecat în valurile râului. În Basarabia, după o procedură de verificare, transnistrenii erau eliberaţi.
Dosarele marcate cu „despre împuşcare“
Sub aspect juridic, evadarea din URSS constituia „trădare de patrie“, la care, cu ceva efort din partea NKVD, se adăuga „divulgarea secretului de stat“. Pentru aceste infracţiuni pedeapsa era una – împuşcare.
Dosarele care vizează persoanele judecate care au trecut Nistrul în perioada 1918-1940 sunt ştampilate, în partea de sus a copertei, cu o inscripţie-şablon „O расстрел
