Despre cei doi câini ai mei, Nero şi Costică, am mai pomenit eu prin rândurile găzduite chiar de această rubrică.
Nu mă voi repeta, fireşte, dar iată că o nouă împrejurare mă determină să-l aduc din nou în atenţie pe Costică, cel care a rămas încă stăpânul străzilor, care deşi s-a pripăşit pe lângă casa noastră, nu s-a lepădat încă de vechiul nărav - hoinăreala.
În faţa abilităţii şi inventivităţii lui de a evada din curte, în pofida tuturor opreliştilor ce i le-am pus în cale, m-am declarat învins. Sare garduri cu înălţimi inaccesibile omului, sapă tunele pe sub ele, rupe ochiurile de sârmă, înlătură cu o forţă incredibilă scândurile ce îl împiedică să evadeze... ce mai... ceva de necrezut.
O fericită întâmplare m-a făcut ca împreună cu soţia mea să fim nevoiţi să lipsim de acasă o bucată de timp, hoinărind şi noi, prin lume, de astă dată. Câinii şi pisicile le-am lăsat pe mâini bune, iubitoare de animale. La reîntoarcerea din expediţia noastră... stupoare. Costică sfrijit, uscat, piele şi os. Ce s-o fi întâmplat? În cămară, sacii cu boabe mai aveau, slavă Domnului, din conţinut. Şi atunci? Explicaţia ne este oferită pe loc. "De când aţi plecat, Costică nu mai mănâncă decât extrem de puţin. În schimb, schelălăie, uitându-se spre cer, plânge mai toată ziua. Iar când nu plânge... dispare, sare gardul şi dusu-i".
L-am luat în primire mângâindu-l şi vorbindu-i duios, cu căldură. Ochii îi străluceau de bucurie. Nimic altceva nu-şi mai dorea. Afecţiune. Asta-i lipsise.
Şi-atunci, soţia mea Rodica, şi-a amintit o întâmplare din copilăria ei, petrecută cam pe aceleaşi coordonate.
Tot cam aşa. La casa ei părintească trăia şi o căţeluşă, Fifi. Este inutil să mai amintesc faptul că Fifi era febleţea tuturor colocatarilor. Avea şi de ce. Albă din cap până în picioare şi cu o stea neagră în frunte, semn
