De ceva vreme, mi-au rămas în viaţă extrem de puţine lucruri pe care le pot numi doar ale mele, neîmpărtăşite şi neîntinate de nimeni. Dintre ele, dacă nu cumva chiar singurul, a rămas scrisul. Tocmai de aceea am ales, târziu ce-i drept, să mă destăinui şi să-mi spun şi eu povestea în paginile revistei "Formula AS", aşa cum au făcut-o de-a lungul timpului, şi cititorii dvs.
Trăiesc o poveste tristă, în care toate se împart la doi. Mie-mi revin jumătate din toate, ca o raţie zilnică de iubire la care tânjeşti, aşteptând la o coadă căreia nu-i vezi nici măcar începutul, un fel de trai obositor şi dureros, pe care, oricât l-ai întoarce pe toate părţile, are acelaşi final.
Aşa încep dimineţile mele de câţiva ani: aşezându-mă la coadă şi aşteptându-mi raţia. Uneori îmi doresc să primesc doar o vorbă spusă cu calm, nu pe un ton răstit, ca de obicei, sau poate un sărut cald şi o mângâiere venite din suflet, ca atunci când ai avea o soţie pe care o iubeşti, alteori mă mulţumesc şi cu mai puţin, cu simpla venire acasă după nişte zile întregi de absenţă a omului care în acte se numeşte soţul meu. În nopţile de aşteptare, în toate clipele de singurătate, în care aleg să nu dorm şi să scriu, căci, v-am zis, nu prea mi-au rămas altele, îl caut cu gândul, cu ochii, cu mintea, apoi îl strig peste mulţimea care aşteaptă şi ea la aceeaşi coadă cu mine, dar de fiecare dată strigarea mea rămâne fără rezultat. Şi cu cât dimineţile se adună, cu atât găsesc de fiecare dată când mă aşez la rând alţi şi alţi oameni, alte chipuri necunoscute, râuri întregi de femei care stau între mine şi cel care în acte se numeşte încă soţul meu. Iar el... el probabil stă undeva mai în faţă, mult prea în faţă şi mult prea departe, încât nu reuşesc în niciuna din dimineţi să-l ajung. El împarte...
Când ne-am cunoscut, acum mult timp, pe vremea când nu se inventaseră cozile, ia