Când n-am mai putut şi n-am mai putut, am plecat şi acum îmi pare rău.
Îmi pare rău nu că am plecat de lângă primul meu bărbat, îmi pare rău că nu am plecat mai devreme, că nu am ştiut să curm din start chinul nopţilor nedormite, al lacrimilor ascunse, al deznădejdii şi al ruşinii. Îmi pare rău că nu am rupt brusc şirul dezamăgirilor şi că nu am fost în stare să văd exact ce se întâmplă, amăgindu-mă zi de zi cu speranţa că poate, poate, relaţia noastră va putea fi salvată. Acum ştiu că, odată spart, vasul nu mai poate ţine în el apă. Chiar dacă îl lipeşti, crăpăturile sunt cel mai cumplit decor pentru nefericire.
Ştiu că am început prea brusc această scrisoare, însă de câte ori îmi aduc aminte de acele întâmplări, de vremea aceea de la începutul vieţii mele de femeie măritată, simt că mi se pune un văl peste ochi şi mă comport iar ca şi cum aş fi la anii aceia. Asta înseamnă că încă doare şi doare al naibii de greu, chiar şi după ce-au trecut de atunci aproape cincisprezece ani.
Întotdeauna mi-a plăcut proverbul acela care pune faţă în faţă puterea tinerilor şi înţelepciunea bătrânilor. Nu degeaba a intrat şi a rămas în zestrea lumii. Numai că, din păcate, nu ştim să ascultăm şi nu vrem să aplecăm urechea la ceea ce spun cei mai păţiţi decât noi, care au ceva ani în plus şi un car de întâmplări şi situaţii de viaţă trăite. Întotdeauna ni se par demodaţi şi săriţi din timp, depăşiţi de evenimente. Şi-apoi, tinereţea mai este şi mândră, înfumurată, cum s-ar opri ea din avântul ei, ca să asculte de sfaturile modeste ale unuia mai în vârstă? Glasul sângelui este mult mai puternic decât cel al raţiunii, bucuria prezentă e de preferat, la anii aceia fără minte, unei bunăstări viitoare. Cum să amâni? Cum să aştepţi, când fiecare celulă a trupului tău îl cheamă şi îl vrea pe el? El, Minunatul, Făt-Frumosul, Alain Delonul viselor adolescentine