Mă abat de la tema cărţii lui Gabriel Andreescu – manipularea dosarelor – ca să relev câteva lucruri din dosarul lui Noica. Din păcate, cred că e necesar. Trebuie să spun din capul locului că este unul din cele mai compromiţătoare. „Referirea la dimensiunea culturală a lui Nicolae Balotă nu a dorit să dea acestui aspect vreo relevanţă în

ceea ce priveşte responsabilitatea colaborării“, scrie Gabriel Andreescu la un moment dat în „Cărturari, opozanţi şi documente“, răspunzând, într-un fel, uneia din obiecţiile pe care i le-am făcut în articolul precedent. O.K. Nici oportuniştii n-au fost neapărat colaboratori: reciproca e tot aşa de valabilă. Sunt două categorii de critici în cartea, foarte onestă, a lui Gabriel Andreescu. În capitolul despre Mihnea Berindei, de exemplu, critica priveşte interpretarea incorectă şi calomnioasă a dosarului. Gabriel Andreescu demontează meticulos acuzaţiile aduse unuia din cei mai aplicaţi adversari din emigraţie ai comunismului, de numele căruia se leagă o mulţime de manifestări şi atitudini care au pus în dificultate regimul, chiar dacă acuzele provin de la indivizi certaţi cu adevărul şi cu morala, precum Victor Roncea, Andrei Vartic sau Ion Varlam, şi ar putea fi foarte bine ignorate. Sprijinindu-se pe documente, autorul cărţii spulberă alegaţiile ipochimenilor cu pricina, false de la un capăt la altul. Justificări pentru vinovăţie Categoria a doua este a întoarcerii spatelui când e vorba de vinovăţia evidentă a unui Constantin Noica. Mă voi referi ceva mai încolo la dosarul propriu-zis al autorului „Despărţirii de Goethe“. Reţin acum doar faptul că, având înaintea ochilor cele două culegeri de documente publicate de Dora Mezdrea sub titlul „Noica şi Securitatea“ şi, respectiv, „Constantin Noica în arhiva Securităţii“, unul din apropiaţii filosofului putea să scrie fără să clipească: „Trebuie să ai un uriaş balast de neruşin