Puţine cuvinte rostite cu emfaza profeţiei sună acum mai puţin profetic decît cele cu care se sfîrşea cartea The „Sick Heart“ of Modern Europe. The Problem of the Danubian Lands a lui Hugh Seton-Watson, din 1975: „Europa este încă inima rasei omeneşti, iar inima Europei este bolnavă. Boala nu va trece atîta timp cît ne facem că nu există“. Deşi nu se îndoia că centrul lumii se afla de multă vreme pe cele două ţărmuri ale Atlanticului de Nord, profesorul britanic astăzi demodat era convins că Europa Ră­săriteană – avînd ca nucleu „ţările dunărene“ – avea să mai ocupe un loc central în afacerile planetare – şi în conciliabulele academice şi ziaristice – pînă cînd maladiile sale acumulate vor fi deplin vindecate. Motivele erau diverse. Loc de naştere al comunismului, ea fusese şi teritoriul de predilecţie al răspîndirii şi expansiunii militare a fascismului. Linie de demarcaţie în Războiul Rece, mai putea fi privită şi ca model al reorganizării politice după principiul statului naţional (şi, de aceea, ca un memento al rezultatelor sale discutabile). Aici începuseră cele două războaie mondiale, pe firul celor două volete ale „chestiunii orientale“ (cea otomană şi cea poloneză). Cum toate acestea aveau de-a face cu frămîntările şi neajunsurile schimbării întîrziate, aceeaşi parte a lumii era invocată ca cel mai vechi poligon de încercare al strategiilor modernizării induse din afară, sub influenţă occidentală. Din aceeaşi cauză, ea figura ca principalul reper al autodefinirii şi înţelegerii de sine a Occidentului. Pentru Montesquieu şi Diderot – nu încă pentru Machiavelli şi Bodin –, despotismul rusesc se cuvenea amintit, alături de cel turcesc, persan, mogul şi chinez, ca o inversiune a libertăţilor din ţările civilizate. Odată ce a căpătat forma sovietică, el a devansat cu mult ca importanţă celelalte repere negative ale genealogiei bunei guvernări. Atunci cînd bun