A devenit o obişnuinţă: de fiecare dată când există probleme sociale sau politice in tarisoara noastrã sau în cea vecinã, o dãm pe cartea naţionalistã. Au scris mulţi despre asta în ultimele sãptãmâni, aşa cã nu o voi mai face şi eu. Totuşi, urmatoarea „parabolã” mi se pare mai mult decât potrivitã şi meritã sã le-o dedicam tuturor „ultraneaoşilor” fanatici – indiferent cã sunt români, unguri, saşi, ţigani etc Se zice cã demult, tare demult, exista o ţarã binecuvântatã, cu şapte cetãţi locuite de harnici meşteşugari şi iscusiti târgoveţi, cu „cele trei scaune” de unde se trãgeau cei mai viteji cãlãreţi ai vremii şi cu harnici şi voioşi ţãrani care cultivau roadele pãmântului şi cãrora le plãcea mult jocul şi voia bunã. Zice-se cã toţi aceşti oameni trãiau in pace şi armonie, completandu-se perfect unii pe alţii şi respectându-se intre ei. Ţara lor ajunsese sã fie numitã „ţara binecuvântatã – ţarã a belşugului şi a puterii – din arcul Carpaţilor – cu haina verde a culturilor – bogatã ţarã cu aur şi suc de struguri”... Secretul acestei ţãrişoare consta într-un inel magic, cu puteri nebãnuite. Acesta avea darul de a fãuri pace între popoare şi de a menţine armonia între locuitorii ei, posesorul lui fiind unicul şi necontestatul stãpân al acelei ţãrişoare. Inelul magic era transmis de la o generaţie la alta, din tatã în fiu, pânã când unul dintre posesorii sãi a ajuns sã aibã trei fii, pe care îi iubea la fel de mult. Neştiind cãruia dintre ei sã lase moştenire inelul, bãtrânul tatã, fãcu în mare tainã încã douã inele, identice celui adevãrat. Simţind cã i se apropie sorocul, bãtrânul îi cheamã pe rând pe fiecare dintre cei trei fii şi ii dadu un inel, spunându-i cã el este alesul. Dupa moartea tatãlui, cei trei aflarã uluiţi de existenţa celorlalte douã inele... Urmarã certuri între fraţi şi rãzboaie care îi invrajbirã pe oameni unii împotriva altora, sãrãciind ţara...