„Şi-am zis verde de albastru,/ mă doare un cal măiastru…” – oricine a frecventat poezia română contemporană trebuie să-şi aducă aminte aceste versuri săltăreţe ale lui Nichita Stănescu, din Frunză verde de albastru, tocmai bune de luat drept moto al scandalului cărnii de cal, în plin avânt mediatic.

O stafie bântuie piaţa alimentară a Uniunii Europene – VaCalul. A plecat din abatoarele româneşti, trecută în factură drept „carne de cal”, pentru a se transforma pe drum – iar dacă să-i credem pe jurnalişti, la capătul drumului, într-o întreprindere din Franţa – în carne de vită. Poate că afacerea ar fi trecut neobservată, dacă printre victimele acestei substituiri frauduloase nu s-ar fi numărat locuitorii Marii Britanii; or, pentru un englez, a consuma carne de cal e la fel de greu de imaginat ca pentru un indian să mănânce carne de vită. Şi asta deoarece lanţul trofic nu trece doar prin sistemul digestiv, ci şi prin… sistemul de valori al fiecărui popor. (Deloc întâmplător, în acest sens, că bucătăria franceză e înscrisă în patrimoniul cultural (subl. mea) al umanităţii.)

Tuturor celor care s-au grăbit, în primele zile de la izbucnirea scandalului, să dea leapşa nici măcar pe o societate comercială românească, ci pe România, ca şi cum aceasta ar fi un SRL, punând o dată în plus sub semnul întrebării credibilitatea unei ţări, şi care acum se văd siliţi să-şi spele rufele murdare „în familie”, le trimit şi eu un mic colet – după modestele mele posibilităţi – cu… două poeme „cabaline” antologice, aparţinând unor voci lirice & vârste diferite ale poeziei româneşti, „facturate” ca atare:

Carolina ILICA

Nu mai bate, tată, caii…

Tată, nu mai bate caii, nu mai bate caii, tată!

Nechezatul lor mă taie fulgerând ca o rindea

Dar în coama lor crescută cât o iarbă vinovată

Îndrăznii