Acum vreo 20 de ani, când a început Eurosport să transmită snooker, primul jucător de care m-am îndrăgostit a fost scoţianul Alan McManus. Avea un joc absolut încâlcit, pe deplin atipic, împrăştiind încă de la început bilele pe toată masa, încât adversarul, indiferent cum s-ar fi numit, rămânea năucit. Între timp, Alan s-a pierdut, dispărând complet din peisajul snooker-ului. După McManus, m-am mai îndrăgostit succesiv, din motive greu de explicat, mai întâi de „Kendo” (adică de Ken Doherty), apoi de Steve Davies, desigur de Ronnie O'Sullivan, de Jimmy White (prieten bun cu Ronnie Wood – pe ăsta nu-l căutaţi în tabelele cu jucători, ci pe scenă, de regulă în dreapta lui Mick Jagger!), dar şi de maltezul Tony Drago. În ultimii ani sunt topit după ăsta micu', Judd Trump, dar îmi place şi de ăsta, şi mai micu' Luca Brecel. Nu m-am dat în vânt după Steven Hendry niciodată, deşi îl apreciez fără rezerve. Cât despre John Higgins, porcul care a pus botu' la şpagă (de fapt, nadă întinsă de ziariştii de la Daily Mail, exact cum i-au întins-o şi altui prost, dar din alt film, Adrian Severin!) nici să n-aud! Ei bine, mă bucur ori de câte ori vreunul din favoriţii mei face câte o ispravă. Săptămâna asta se desfăşoară Welsh Open, turneu din cele „grele”. Spre bucuria, mirarea, ba chiar şi uluirea mea, „moşnegii” McManus şi „Kendo” cam fac legea: au ajuns deja amândoi în „sferturi” (adică între primii 8 din 128!) şi sper să nu se oprească. Iar dacă în finală ajunge vreunul din ei cu Judd, am să ţin cu moşneagul. Alaltăieri, între orele 21 şi 23.50, am văzut ceva de vis: Joe Perry l-a condus pe McManus cu 3-0. Îi mai trebuia un singur joc (se câştigă cu 4 din 7)... şi unde mi se puse Alan la încâlcit bilele ca-n ţinereţe, de vedeai cum îi crapă capul lui Perry. Final? 4-3 pentru Alan! Uluitor, genial. Cam între aceleaşi ore, 22 + 6 împiedicaţi luau câte un gol pe repriz