Nu cred ca se poate formula mai precis un diagnostic al subteranelor infamiei, al veleitarismului impertinent, al tupeului pe cat de fals smerit, pe atat de gaunos, decat a facut-o, in octombrie 2010, intr-un articol din “Dilema Veche”, Andrei Plesu cand a vorbit despre hormonii resentimentului. Sa-i improsti cu noroi pe cei care construiesc intru spirit, sa le contesti buna-credinta reducandu-i, prin mecanisme diabolizante, la conditia de vermina, sa-i acuzi ca au “suflete de sclavi” pe cei pe care te prefaceai ca ii admiri candva, cata vreme tu, procurorul auto-desemnat, ai fi un fel de Edmond Dantes, de erou fara prihana, este o jalnica performanta care ne poate face fie sa suradem, fie sa oftam. In ambele cazuri, cu dezgust. Pentru ca este vorba de ceea ce as numi, amintindu-mi de pseudo-umilul, servilul, alunecosul, unsurosul, obsecviosul, duplicitarul personaj din romanul lui Dickens “David Copperfield”, sindromul Uriah Heep.

Te intrebi de ce nu sunt in stare acesti oameni sa recunoasca evidentele, de ce se obstineaza sa faca din propria ratare, din propriile esecuri si din paguboasa lor mediocritate, spre a nu mai vorbi de ceea ce pare a fi incurabila lor sterilitate, un argument menit sa-i aseze in varful piramidei intelectuale? Ce le da oare dreptul sa foloseasca tarnacopul urii pentru demola constructii durabile, respectabile si respectate? Luati cazul actual al revistei clujene “Tribuna”” si aveti o ilustrare perfecta a sindromului descris mai sus. Sa fii protejatul activistului utecist, apoi fesenist si pesedist, Grigore Zanc, si sa-l numesti pe N. Manolescu “discipolul lui Gogu Radulescu”, este o mojicie, o insolenta si o minciuna. Tot astfel cum a recurge la sintagma “Homo Brucanus” (modificata apoi, fara explicatii, in “Homo Sovieticus”), cum o face noul Silvestri-Tarnacop spre a-mi desfigura biografia, este o miselie. Iata un fragment din ar