Nu ştiu cât de rea e occidentalizarea unei celebrări a iubirii, personal îmi displace,dar m-aş bucura ca măcar o zi, iubirea să fie la unison un proces de conştiinţă pentru toţi cei care îşi îndeletnicesc un elan omenesc, prea omenesc, întru trăirea ei.Demagogia iubirii s-a democratizat. Nu cred că între raţional şi afectiv locuieşte o prăpastie,dar cred că la răspântiile fiecăreia rişti să deschizi o colivie.

Pentru că tot ne silim într-o lună a iubirii în care am făcut din sentimente obiectele unei societăţi de hiperconsum, am zis să bat monedă pe un text mai vechi, în speranţa că o să ne scuture puţin dintr-un bazar de dulcegării. Nu ştiu cât de rea e occidentalizarea unei celebrări a iubirii, personal îmi displace, din motive care pot îmbrăca lesne câteva argumente, dar m-aş bucura ca măcar o zi, iubirea să fie, la unison, şi un proces de conştiinţă pentru toţi cei care îşi îndeletnicesc un elan omenesc, prea omenesc, întru trăirea ei.

Aşadar,

„Să vă spun o mică poveste, onoraţi domni.

“Femeile caută la bărbaţi ocrotirea”.

“Da?”

“Da”.

Ar fi trebuit să născocesc ceva, să-i ofer o explicaţie mai bună. N-am găsit nimic mai potrivit. Femeia vrea lângă ea un bărbat pe care să-l poată preţui cât de cât. Altminteri are impresia că se înjoseşte. Cel puţin aşa judec eu. Dacă nu aveam nici un motiv să mă simt atrasă de un bărbat nu m-aş fi putut îndrăgosti nici bătută cu biciul. Bărbaţii, onoraţi domni, nu pricep decât foarte rar că femeia este o fiinţă curioasă. Nu-i place să fie sclavă decât dacă îşi leagă singură lanţurile. Dacă altcineva vrea s-o lege cu de-a sila, se revoltă, suferă sau se ofileşte. Nu se poate simţi fericită în robie decât dacă a vrut. Or, eu nu voiam. Cu toate eforturile mele de a mă convinge că nu-mi strică un bărbat care să-mi satisfacă toate capriciile, nu izbuteam să mă ataşez de el. Ajunsesem chiar s