Un ceai suprarealist, cu Gellu Naum

În iarna din ‘85, cînd era mai frig în casă decît afară, se adunau scriitori de toate vîrstele în subsolul lui Iaru de la Cartea Românească. Frig şi-acolo de tremurau cărţile pe rafturi, dar avea Iaru un fierbător şi-un ibric de cantină, mare şi smălţuit, în care dădea într-un clocot vinul cu care veneau musafirii. Unii cu sticla, alţii cu bidonul. Apare, într-o zi, după prînz, Gellu Naum contrariat şi cu pipa îngheţată. Mai întîi şi-a exprimat în cuvinte alese totalul dezacord faţă de politica termică a partidului. Caloriferele reci, aragazul mort. De dimineaţă, încercase să-şi prepare un ceai. N-avusese la ce. Se dusese la un magazin de electrice, să cumpere un reşou. Se terminaseră şi reşourile şi fierbătoarele. Dispăruseră pînă şi uscătoarele de păr. Se întoarce poetul acasă încercînd să se acomodeze cu suprarealismul situaţiei. Şi deodată îl vizitează o idee. Pune fierul de călcat la încins cu talpa în sus, sprijinindu-l cu am uitat ce, să nu se mişte. Pe talpa fierului a aşezat ibricul cu apă. După o jumătate de oră apa nu dădea vreun semn că ar intenţiona să clocotească, totuşi poetul obţinuse un ceai aproape plauzibil, apoi îşi călcase un pulover, să-i ţină de cald.

Păunescu şi cenzura valorii

Pe vremea Cîrmaciului, în ianuarie era sezonul textelor omagiale. Mai întîi despre Ea, apoi despre El. CVTudor scria despre amîndoi în Săptămîna lui Barbu. Păunescu, în Flacăra lui. Cînd i s-a luat Flacăra şi ajunsese, în dizgraţie, la Contemporanul, de nu i se publicau articolele, scrie Păunescu o poezie despre El, şi simţită, şi mobilizatoare, tot tacîmul, şi-o dă pentru prima pagină. Poetul, care o păţea pînă şi cu articolele despre fotbal, dar nu se plîngea, face acum o tură încrezător prin birouri şi pleacă acasă fericit. Venise din nou vremea lui! Se duc paginile la cenzură, se întorc, dar fără pagina î