Filmul lui Călin Peter Netzer „Poziţia copilului“ s-a întors de la Berlinală cu două premii: cel al criticilor (FIPRESCI) şi multrâvnitul Urs de Aur. Acest lucru dovedeşte din nou că cinematografia românească din ultimii ani, de când noul val de regizori a început să se exprime din ce în ce mai apăsat, este una de top.
Este de-a dreptul un paradox ca tocmai dintr-o ţară în care în cele mai multe oraşe nu există nici măcar o singură sală de cinema, în care banii pentru noi producţii sunt puţini, iar modul în care se împart a declanşat mereu scandaluri, în care şcoala de film nu le oferă studenţilor mare lucru să iasă la iveală an de an, aproape fără întrerupere, capodopere.
Cum, de regulă, românii sunt primii cârtitori, s-a spus că e o chestie de modă ca la marile festivaluri să fie premiate filme româneşti şi că, aşa cum e cazul oricărei „mode“, această „furie“ va trece. Iată însă că sunt ani buni de când tinerii noştri regizori iau premii peste premii. Nu este doar o modă, ci de-a dreptul un fenomen. Un fenomen cu care ne-am obişnuit. A început să ni se pară firesc acest lucru, ba chiar de la sine înţeles (ne-am simţit cu toţii frustraţi şi nedreptăţiţi când Cristian Mungiu nu a fost nominalizat la Oscar), deşi adevărul este că sistemul nu încurajează cu prea multă convingere filmul românesc, care, nesusţinut, nu va putea supravieţui doar din talentul creatorilor. Într-o vreme, ni se părea la fel de normal ca de la Jocurile Olimpice gimnastele noastre să se întoarcă numai cu medalii de aur, acum lucrurile nu mai stau chiar aşa.
Premii, premii, premii
Faptul că filmul românesc tânăr, aproape în integralitatea lui, este unul de anvergură e dovedit prin numărul din ce în ce mai mare de regizori care se întorc de la marile festivaluri cu premii. Nu avem doar unul sau doi regizori de export, ci din ce în ce mai mulţi.
Anul trecut, Cristian M
