Nu există. Să ne intre bine în cap. Totul e un Hollywood real, în care a-ți alege un model din sport a devenit mai riscant decît o plimbare pe aripa avionului
Trăim o bucată de istorie în care sportivii cu destin de model pentru mase se prăbușesc pe rînd. Îndoiala ne-a pătruns încet-încet, cam cum au intrat perfuziile în venele lui Lance Armstrong, sau mai repede, cam ca un glonț, în cazul lui Oscar Pistorius. În curînd or să ni se termine exemplele de eroi cu totul și cu totul din aur. Și atunci de-abia cred că vom poposi și noi, în sfîrșit, pe planeta Adevărului, galaxia întunecată a Realității.
Simțim întotdeauna nevoia ca sportivul în sine să nu ne ajungă. Nu, pentru mințile noaste bolnave de povești dramatice și fermecate, sportivul nu trebuie să fie doar sportiv. S-ar pierde ceva. Bicicletele nu ar mai fi biciclete și nici lamele pentru alergat lame. Cînd statuia se dărîmă, îl ceartă lumea și pe sportiv, nu doar pe trișor, nu doar pe ucigaș. Poveștile acestea sînt periculoase pentru că nu ne mai dăm seama unde stă granița și ne supărăm apoi pe toți, pentru că dezamăgirea noastră nu știe să distingă între poză și caracter.
Probabil o să ajungem să stăm la soare pe partea sigură a poveștii și să ne îndrăgostim iremediabil de personaje în întregime negative, dar cinstite în felul lor. De exemplu, eu, după Lance și Oscar, aș vrea să votez cu inima deschisă pentru Mike Tyson. Nu a dezamăgit niciodată, pentru că filmul lui a fost de la bun început un David Lynch, nu un Roberto Benigni.
De-acum o să dăm în patima căutării febrile în biografii, în speranța sadică și eliberatoare că vom găsi ceva urît, cît de mic și de neînsemnat. Michael Jordan? Iubitor de cazinouri. Michael Phelps? Marijuana de distracție. Marion Jones? Dopaj și mărturie mincinoasă. Boris Becker? Probleme cu fiscul. Mai mulți la un loc? Crime împotriva modei sau ieșiri mînioa
