Într-o măsură substanţială, această clasă de mijloc, presupus liberală, s-a lăsat coruptă – nu numai în ceea ce priveşte foloasele materiale, dar mai ales în ceea ce priveşte modul de a gândi şi de a-şi stabili priorităţile în viaţă. După 1990, disoluţia marii industrii ceauşiste, inflaţia galopantă, dificultăţile de adaptare la economia de piaţă au produs – cum se ştie – destule categorii despre care s-a spus că „au pierdut trenul“ tranziţiei. Mai ales muncitori din industrie, mineri, dar şi pensionari ori agricultori au îngroşat după un timp nu numai votanţii de stânga ai PSD, dar şi pe cei ai partidelor naţionaliste şi extremiste, precum PUNR şi PRM. Apogeul s-a atins în 2000, când C.V. Tudor a obţinut 22% din voturi în alegerile prezidenţiale şi a intrat în al doilea tur de scrutin. De atunci, aceşti „perdanţi ai tranziţiei“ au început să se adapteze noilor situaţii: foarte mulţi au plecat la muncă în străinătate, alţii şi-au găsit ceva de lucru în ţară, alţii au ieşit la pensie.
Dar, după părerea mea, mai ales din 2008 înainte, odată cu apariţia crizei, a devenit vizibilă o nouă categorie de perdanţi – îi numesc „perdanţii aderării“. Aceştia formează acum, în parte, electoratul potenţial al PNL.
Este vorba despre oameni mai tineri – nu neapărat foarte tineri – aflaţi mai sus pe scara socială, care au intrat în viaţa activă după 1990 şi care în primii ani de după 2000 şi-au făcut imense iluzii asupra a ceea ce vor obţine odată cu aderarea României la UE. Oportunităţi de carieră, excursii în străinătate, bani, achiziţii de bunuri diverse – totul părea la un moment la îndemână. Să mai spunem şi că mulţi dintre aceşti oameni nu erau nici foarte educaţi, nici foarte pregătiţi pentru o competiţie autentică; aveau în schimb enorme aşteptări. De multe ori erau absolvenţi ai unor universităţi private sau ai unora de stat nou înfiinţate şi
