Treptat, proiectul actualei puteri de revizuire constituţională prinde contur. În acord cu ceea ce percepe a fi un mandat în alb oferit de popor, preşedintele Senatului, devenit conducător al acestei forţe politice expediţionare, anunţă declanşarea atacului frontal.
Ca un bonus oferit slujitorilor fideli din trusturile media, domnia sa a precizat că lucrările acestei comisii nu vor beneficia de participarea presei. La un alt nivel, echidistantul Cristian Pârvulescu, inspirator al hibridei legi electorale care a generat creşterea artificială a numărului de parlamentari, creionează tabloul unui forum constituţional care seamănă, prin proporţii şi ambiţie, cu Marea Adunare Naţională de dinainte de 1989.
Şi totuşi, dincolo de această mobilizare de forţe impresionantă, o întrebare revine în minţile atâtora dintre noi - pentru cine se scrie, în definitiv, o constituţie? Departe de a fi retorică, interogaţia este provocată de sentimentul că actuala modificare a legii fundamentale va fi, ca şi ceea ce s-a petrecut la 1991 şi 2003, o afacere exclusivă a politicienilor autohtoni, secondaţi, acum, ca şi atunci, de colaboratori fideli din spaţiul juridic, mediatic sau non - guvernamental. Constituţia României este dăruită, (acordată, s-ar putea spune, cu gândul la trecutul de secol XIX) naţiunii neştiutoare şi paşnice de către o elită ce pare să ştie cum arată viitorul luminos al patriei. Supremaţia adunărilor este, în realitate, supremaţia unei caste ce refuză orice deschidere către acei cetăţeni în numele cărora se presupune că ar acţiona.
De aici, continuitatea scenariului ce domină ingineria instituţională la români. Constituţia a fost, este şi va fi scrisă de politicieni pentru politicieni.
Fără vreun rol în formularea ideilor din cadrul ei, cetăţeanul este doar cel căruia i se solicită, pe un ton imperativ, în numele patriotismului, să aplice riguro
