Nu fac parte din categoria puţin numeroasă dar totuşi consistentă a românilor care îşi fac cel mai adesea concediile în străinătate, alegând hotelurile de 5 stele şi destinaţiile cele mai „în vogă”, mai celebre sau mai exotice. Dar aş minţi dacă m-as pretinde genul de proletar autentic care alege doar concedii în ţară, ieftine, cenuşii, rezervate numai prin sindicate, sau care se cazează la rude şi prieteni, din motive financiare. Aşa că, din când în când, îmi iau tânăra nevastă în mici escapade organizate în ţări nu foarte îndepărtate, de preferinţă din cadrul UE, în care să putem îmbina dorinţa de shopping cu cea de a intra în contact cu istoria şi cultura unui alt popor. Anul acesta, la mijloc de februarie, mult-discutatul Sfânt Valentin, cel hulit de adepţii sărbătorilor neaoşe dar îndrăgit de junii amorezi, ne-a facilitat aşadar plecarea la Viena, într-un mic dar plăcut grup de rude tinere şi dornice de aventură. După un epuizant drum de peste 1000 de km în maşină, parcurs în 12 ore (cu pauzele de rigoare) am găsit rapid hotelul graţie sistemului de navigaţie prin GPS. Mi-am imaginat cu o doză de emoţie dar şi cu simpatie felul în care, acum ceva mai puţin de 200 de ani, boierul Dinicu Golescu (Constantin Radovici din Goleşti, după cum îşi spune în jurnalul său de călătorie, din păcate puţin cunoscut publicului larg), şi-o fi căutat gazdă şi apoi cum s-a familiarizat cu oraşul pe care avea să-l măsoare cu paşii, precum măsoară croitorul pânza cu cotul şi palma. Ce util i-ar fi fost şi lui un asemenea aparat de navigaţie, presupun că găsea mult mai rapid obiectivele faimoase şi şcolile la care dorea să îşi înscrie odraslele.

Deşi am ajuns cu maşina în fosta capitală a Imperiului Habsburgic (doar între 1583-1611 Praga a avut această onoare), am ales să călătorim cu tramvaiul şi metroul, ca să vedem cum trăiesc viaţa de zi cu zi vienezii obişnuiţi. Parcă