Retragerea Papei Benedict al XVI-lea a deschis un concurs de explicații în spatele căruia gîlgîie un amestec de bravadă intelectuală, cultură și semicultură teologică, istorie și referințe livrești. Multă lume încearcă să arate că știe ceva și, mai ales, că are acces la adevăruri încifrate. În mare parte, acest sprint spre dezlegarea obscurității vine din ambiția semidoctă a comentatorilor educați de moda literară a misterelor medievale și de cultura pop a exotismelor în cheie inițiatică. Altfel spus, prea multă lume s-a obișnuit cu basmele new age în care lumea e o suită de imagini simbolice pe care inițiații le pot descifra folosind coduri savante. O mare parte a acestei literaturi e de găsit în așa numitele cărți de aeroport, dominate de producțiile unui Dan Brown. Însă prestigiul acestei direcții vine de la romanele și eseurile lui Umberto Eco, autorul itlaian care a transformat, primul, erudiția cantitativă în ficțiune decorativă (”Numele Trandafirului” e piatra de căpătîi a acestui curent). Așadar, retragerea Papei nu avea voie să treacă fără corul interpretativ care a reușit, cu acest prilej, să își etaleze superioritatea și, în același timp, să își satisfacă veleitățile spirituale.
Și dacă Papa Benedict s-a retras, pur și simplu? Ce-ar fi dacă, în spatele acestei retrageri, s-ar afla lucruri obișnuite: bătrînețea, oboseala și, în cele din urmă, concluzia realistă care spune unui om de 85 de ani că nu mai poate face față răspunderii pe care o prespune oficiul suprem al Bisericii Catolice. Evident, această explicație a părut multora banală. Așa și e. Cu observația că și o explicație banală poate fi normală. Ea nu satisface apetitul interpreților de simboluri încifrate, dar asta nu e decît problema celor ce vor să vadă în tot ce e papal, catolic și creștin o aglomerare de mistere, conspirații și mesaje divine cifrate. Din păcate, pentru aripa