E tânără. Abia a trecut în a doua jumătate de veac. A trăit cumpănindu-şi cu grijă răsuflarea. N-a mâniat zeii şi nici nu s-a luat la harţă cu Dumnezeu. Şi-a ţinut rostul cu vrednică supunere. Rost complicat, de femeie, fiică, soţie şi mamă. Copiii s-au înţelenit  pe la oraş, departe de casă. Unul, tocmai dincolo de Canalul Mânecii. Acolo, printre străini, au primit ei tragica veste. Ce vreţi, cine e-n stare să-şi înfrângă destinul ori să-l amâne ? Dar ei nici nu-i  trecea prin gând s-o facă. Dimpotrivă, l-a acceptat de parcă numai astfel trebuia să  se întâmple. Resemnare ? Nici pomeneală, doar înţelegerea sorţii şi împăcarea cu ea. Universul i se redusese la familia pentru care trudise, şi nu degeaba, de când se ştia. Devenise bunică, şi în curând îşi aştepta  al doilea nepot, adus de data asta de berzele instruite în Albion. Dintr-odată ghinionul i se puse de-a curmezişul, şi spitalele îi oblojiră cât de cât suferinţa.  Fără leac însă, şi  aşa cerul i se îngustă. Căzu la pat, privegheată de ochiul plâns al tatălui neînstare să-şi priceapă drama. Mamă-sa îşi  rătăcise  minţile şi nu înţelegea neam că  singurul ei prunc se va sfârşi dintr-o zi în alta. “Să-mi aşezaţi coşciugul în sufragerie şi să mă petreceţi la cimitir cu muzică”, îi spuse nitam-nisam soţului. Şi o rosti fără să clipească, de parcă tocmea înmormântarea altcuiva. Bărbatul îngheţă de la atâta cumpănire şi ieşi din camera mirosind a moarte. După alte câteva zile îl trimise în oraş, să-i târguiască ţoale pentru nunta cu veşnicia. “Să-mi cumperi cizmuliţe, că e ger şi nu vreau să-mi degere picioarele”, îl rugă din prag cu aceeaşi neclintire. Le probă şi, uitându-se în oglindă, gătită  ca de sărbătoare, i se umeziră ochii. I-ar fi stat bine  cu ele în viaţă, nu dincolo, în bezna rece a nemărginirii  viermănoase. Îi venea să nu le mai dezbrace, însă nu se cădea să zacă în straiele noi, ce-ar fi crezut lum