Marian Crişan a cîştigat premiul Palme d’Or, în 2008, pentru scurtmetrajul Megatron. Primul său lungmetraj, Morgen, spunea povestea profund umană şi emoţionantă a unui emigrant şi a salvatorului său. Rocker, cel mai nou film pe care îl semnează, are premiera pe 22 februarie. Este drama unui tată atipic, al cărui fiu e dependent de droguri. Îi despart multe lucruri, dar îi leagă aceeaşi pasiune pentru muzica rock. Cînd vine vorba despre cei dragi, regulile nu mai funcţionează.

Fascinaţia pentru lumea rockului din provincie nu e nouă şi n-a început cu cel de-al doilea lungmetraj pe care îl semnaţi, Rocker. Aţi mai făcut în urmă cu nişte ani Portret de familie – un scurtmetraj despre doi tineri rockeri aflaţi în pregătiri de nuntă. Aţi cîntat, aţi avut trupă, de ce aţi ales această lume semiobscură, pentru povestea dumneavoastră?

Mi-ar fi plăcut să cînt într-o formaţie rock. Prietenii mei ascultă rock şi muzica ascultată de noi a evoluat de la Metallica anilor ’80 la Pearl Jam în anii ’90, şi Black Keys acum. Cînd am scris Rocker, am pornit de la cîteva imagini care mi se tot roteau în cap.

Printre imaginile astea, cea mai puternică, cred, era imaginea unui rocker în vîrstă care cînta pe scenă alături de o trupă de tineri. Cred că, inconştient, am ales acest fundal deoarece filmul acesta e şi un fel de urlet, de strigăt de disperare transpus pe ecran prin intermediul acestui rocker care îmbătrîneşte şi a trupei rock anonime. Îmi place această lume, deoarece e o lume cu o identitate a ei, o lume în care există un fel de comuniune.

Filmul a devenit un fel de centrifugă care a tot adunat mesaje, imagini fragmentate, semne de întrebare şi s-a constituit, pînă la urmă, în drama unui tată a cărui relaţie cu fiul a ajuns la limită.

Drama se joacă şi aici, ca şi în Morgen, în două personaje. De data asta avem tatăl şi fiul. Ce-l face pe părint