Finalul surprinzător al volumului din 1996 al lui Corin Braga, Hidra, îşi găseşte rezolvarea abia şaisprezece ani mai tîrziu, cînd acesta reia povestea Adelei şi a lui Anir, doar că, de data aceasta, îşi focalizează atenţia pe celălalt cuplu, Luiza Textoris şi Fulviu Frigator. Luiza Textoris, publicat în 2012 la Polirom, este, astfel, o faţă nevăzută a Hidrei, un prequel ce vorbeşte despre originea Adelei şi a soţului său şi despre trauma Luizei, anunţată în ultimele pagini.
Dacă începutul Hidrei este dominat de elemente suprarealiste, iar continuarea romanului încearcă să le tempereze şi să le explice, prin aplicarea unor proteze realiste, în Luiza Textoris primelor li se fixează cadrul de desfăşurare (experienţa onirică) şi cele secunde sînt îndreptate către o concluzie ce va deveni ordonatoare – lumea imaterială şi imponderală a visului este preferată realităţii. Luiza Textoris, fiica Reginei şi a lui Michael, o adolescentă de aproape optsprezece ani, este diagnosticată cu onirofilie de către doctorul, cunoscut cititorilor lui Corin Braga, Vroclav Vladinski. Manifestînd de mult „tendinţa de a se fixa morbid asupra unor lumi imaginare“, Luiza ajunge la perfecţionarea unor tehnici de controlare a visului şi a stării de conştienţă. Fiind convinsă că visul „e singurul loc unde sînt liberă. Şi fericită“, ajunge să îşi petreacă cea mai mare parte a timpului în spaţiul oniric. Situaţia devine îngrijorătoare pentru părinţi şi pentru medic (şi marchează epicentrul conflictului epic) atunci cînd fata îşi proiectează în existenţa diurnă fantasmele nocturne şi cînd corpul este supus acţiunilor din vis – somnambulismul şi tentativele de zbor. Dacă în primul sfert al romanului, povestea pare să treneze, fiind o succesiune de vise şi episoade ale întîlnirilor dintre Luiza şi Fulviu (cu care începe să aibă vise comune şi cu ajutorul căruia îşi poate controla corpu