Toamna ce a trecut şi-a ţinut pomii verzi până târziu, spre sfârşit de noiembrie.
Parcă aşa, înadins, lepădându-se de cutumele bacoviene. Vremea cu adieri de primăvară târzie a îngăduit fiecăruia să-şi umple cămările şi hambarele. Şi celui vrednic, şi celui mai puţin vrednic, şi greierului, şi furnicii. Gata, iarna poate veni! Şi a venit. Un decembrie autentic pune stăpânire pe întreaga fire. Miros proaspăt de omăt, zvon de clopoţei vin de aiurea, de dincolo de zări, trezind şi cele mai ascunse simţuri. E vremea! E vremea să ne umplem şi cămările sufletului. Eu încep cu povestea unei frunze, a ultimei frunze ce a rămas prizonieră între cer şi pământ, în vârful unui plop tremurător. Zile întregi s-a tot zbătut, ca o flamură ale cărei semne m-am străduit să le înţeleg. Şi am înţeles că era singură şi ar fi vrut să-şi urmeze suratele în aşternutul gros şi multicolor de pe pământ. După alte câteva zile de zbucium, frunza s-a desprins victorioasă. În sfârşit, era liberă, liberă ca un fluture ce abia ieşise din cocon! M-a încântat minute în şir, cu jocul ei copilăresc; se înălţa şi cobora cu uşurinţă, cercetând fiecare colţişor, minunându-se de lumea ce abia o descoperise. Am surprins-o privind la fereşti luminate, la vitrine împodobite de Sărbătoare. A poposit câteva clipe pe fruntea unui copil, s-a rostogolit, buclucaşă, în calea perechilor ce se ţineau de mână. Sunt sigură şi acum că ne-a trecut noaptea, gândindu-ne una la alta. Şi aşa a şi fost, pentru că dimineaţa am găsit-o odihnindu-se în balcon. Mă aştepta acolo cuminte, sub mantia moale a primilor fulgi de nea. Am înţeles atunci că nu era o frunză oarecare, era o frunză... sentimentală, care simţea nevoia de apropiere. Ca răsplată, am încălzit-o în căuşul palmei şi am aşezat-o între paginile unei cărţi, aşa cum făceam în copilărie. Pe atunci, noi, şcolarii, împrumutam cărţ