"Si mie mi se-ntampla asa", ma consoleaza, confratern, inalt prea-scundul oaspete, scrijeland cu pixul, pe pagina de garda, inceputul unui viitor portret fara rama: "Maestrului..." etc. Cand cineva mi se adreseaza, oral sau scris, cu aceasta formula, simt cum "se naruie tot cerul", "desartarea desartarilor", lipsa oricarei sperante, inchiderea cercului. In definitiv, orice carte iti vine - sau nu - intr-un orizont de asteptare. Portrete fara rama(Tracus Arte, 2012) nu mi-a inselat asteptarile: e, acolo, intre cehovienele coperti, o parte consistenta din publicistica, din ultimii ani, a lui Nichita. Eram curios daca si-au gasit loc portretele in aqua forte, ce, nu ma indoiesc, au produs rumoare, la aparitia in gazeta, iar pe mine m-au iritat. Si-au gasit loc. Cine vrea sa revada gaura din crestetul lui Patapievici, sau cum atarna el de papion, are prilejul. Polemistul moldav nu-si alege decat tinte inalte. Intre morga lui HRP - pe care eu o percep ca semn de distinctie intelectuala - si „privitorul tacut", dar pus pe sotii Nichita, e o arena de circ, in care salturile mortale (intre idei si re/sentimente) alterneaza cu numere de scamatorie si giumbuslucruride arlechin. Ironistul vrea a insinua ca intre sublim si ridicul nu-i decat un pas. Sunt curios cum (si cand) va demonta morga lui Marga. O alta tinta inalta este Nicolae Manolescu, si el ironizat pentru scrobeala vestimentara si sclifoseala orala. Daca la HRP „nu stii daca vorbeste el sau pipa" - basca papionul - pe urmasul „divinului critic", la Paris fiind, il vede „ba levitand cu un pendul sub brat pe sub Turnul Eiffel, ba planand deasupra Senei cu o imensa carte imbracata in scoarte de argint, Istoria critica a literaturii, in care consemna din zbor noi si noi impresii." Intr-o viziune burlesca - in vreme ce gusta dintr-un execrabil morun si degusta un Chateau Grandefort - isi imagineaza „timpul cand Nicolae Ma