Preferința pentru „lucrurile simple și clare” e, la o primă vedere, alegerea de bun-simț prin care orice comunitate democratică împinge știința (de orice fel o fi ea) în mijlocul oamenilor. Piața virtuală a cunoașterii distribuie un apetit anarhic și dezinvolt pentru tot felul de informații. Vrem ca economia, fotbalul, fizica atomică, rumenitul unei fripturi și teologia dogmatică să fie la fel de disponibile tuturor, precum fetele de pe centură. Și mai ales, luptăm în devălmășie, ca școala românească să nu mai producă tâmpiți.

Imediat ce și-a schimbat regimul ideologic „România în chiloți” (ca să citez o sursă abilitată) a trecut la clarificări. Ne-am amorezat fără veste de adevărul nud. Am dat de pământ cu bereta roșie (era oricum ponosită și Moscova a stopat exporturile), cu lenjeria mai stăm încă pe gânduri: avem o dezbatere publică intensă și urmează să stabilim dacă roșul poartă (sau nu) noroc. E adevărat că la Bruxelles ni se tot spune că folosim desuuri demodate, dar noi știm bine că e doar o problemă de perspectivă și, până la urmă, nu ne costă nimic dacă azi le dăm dreptate. Când o veni vremea, o să facem tot ce știm noi mai bine. Nu de la ei am învățat că politica e arta compromisului?

În statistici, românul trece drept bun creștin (după unii chiar prea ortodox) și puzderia de biserici noi pare proba fără rest a întoarcerii nației către cele sfinte. Și-a dat valahul comunitar și cămașa de pe dânsul, doar-doar s-o pricopsi și dânsul cu ce a mai rămas din rația occidentală de mântuire. Însă Dumnezeu nu a lăsat nici la Strasbourg instrucțiuni mai clare decât la Poplaca. Dacă putem accepta cumva (desigur, ca o posibilitate) existența lui Dumnezeu – gestionăm întregul deranj mai degrabă sub specia concesiei logice și nu a unei absențe care îngrijorează. Solemn înfipți în UE, avem de toate, la ce ne-ar mai lipsi un loc în Rai, bașca vreo zece porun